Povestea reîmputernicirii și a transformării
din „nu pot” în „POT”

Demersul medical a fost unul extrem de complicat, a durat 2 ani și care se poate se poate rezuma la: 8 ședințe de chimioterapie + intervenție chirurgicală + alte 3 ședințe de chimioterapie + radioterapie + o altă intervenție chirurgicală + o a 3-a intervenție chirurgicală.

Acum, mai important mi se pare procesul interior de transformare de la:

• necredință la credință,
• lipsa resurselor la oare unde găsesc ce am nevoie,
• „de ce eu?” la Recunoștință pentru ce mi s-a întâmplat,
• „voi sunteți vinovați” la „eu sunt responsabilă”,
• „nu știu cum” la „inventăm ce este necesar”,
• „nu există” la „până acum nu am observat că există”,
• „nu pot” la „pot”,
• „nu vreau” la „cum să vreau când nu mai vreau”,
• „acum trebuie să fac/am” la „oare chiar am nevoie, sau este numai o dorință/capriciu?”

Vindecarea fizică a fost un demers de 2 ani, așa cum spuneam, dar procesul de vindecare emoțională și mentală este „work in progress”, ca să spun așa – pentru că pe măsură ce lucrezi cu tine, dai la o parte straturi și straturi de convingeri, credințe, comportamente, valori limitative, gânduri sabotoare, interpretări scoase din context, atașamente și câte și mai câte de care nici măcar nu suntem conștienți și care ne împiedică să fim diamantul care putem fi.

Paradoxal, știi ce a fost CEL MAI GREU DE ACCEPTAT atunci, dar care a fost și punctul de pornire pentru un nou drum și o altă viață?

Faptul că FIECARE DINTRE NOI ESTE ESPONSABIL de ceea ce i se întâmplă, că într-un fel AM PERMIS să mă îmbolnăvesc prin tot ceea ce făceam, acționam, gândeam, simțeam la acea vreme. Această acceptare are legătură cu asumarea a ceea ce ești, reprezinți, poți, crezi, gândești, acționezi, adică acceptarea ta ca om așa cum ești, și mai ales a faptului că nu ești perfect, nu poți fi așa cum doresc cei din jur.

Așa cum deja ți-am spus, imaginea fiicei mele a declanșat în mine dorința de a trăi, dar mai îmi trebuia și combustibil care să mă alimenteze, să mă susțină și mă ajute să mă ridic când lucrurile nu erau tocmai roz. Cu alte cuvinte, magnetul (imaginea fiicei mele) care să mă ajute să ies din zona în care mă aflam a fost numai jumătate de drum spre vindecare. Cealaltă jumătate a reprezentat-o menținerea în zona în care ajunsesem cu efort. Combustibilul pentru acesta a fost generat de noile tipuri de gândire descoperite, de noile tipuri acțiuni realizate, de rezultatele diferite atinse. Atunci, după săpături adânci în interior pentru a-mi găsi resursele, și după ce m-am ancorat bine de tot în viață, mi-am dat seama că Dumnezeu ne-a înzestrat cu tot ce ne este necesar pentru a reuși atunci când CHIAR vrem.

Astăzi, la ani distanță de acele momente, ÎI SUNT RECUNOSCĂTOARE corpului meu pentru că a avut inteligența să mă oprească din drumul pe care mergeam și care nu era potrivit pentru mine.

Și iată, cum 24 ani mai târziu, după multe cursuri / informații noi / exerciții / meditații / introspecții / rugăciuni / prieteni noi etc. am ajuns să vă pot povesti despre acest episod cu final fericit din viața mea. La capătul acestui drum am descoperit un nou eu, cu alte preocupări / dorințe / priorități, cu un parcurs profesional pe care nu l-aș fi putut prevesti, un eu mai senin și ceva mai înțelept, care a învățat că nimic nu este imposibil dacă îți dorești suficient de tare, dacă îți găsești puterea si resursele de a continua pe drumul care nu întotdeauna pare prietenos / ușor/ confortabil.

Tentația ar fi să spun că, „de fapt, este al naibii de greu!”

Dar am să răspund așa: „este atât de fascinantă călătoria prin viață, încât nu merită să acorzi atenție obstacolelor apărute în cale pe care le poți îndepărta! Dacă privești viața cu fascinație și bucuria călătoriei, sigur că aceasta va fi mai suportabilă/plăcută/memorabilă!”

Drumul este drum: cu urcușuri, coborâșuri, denivelări, treceri peste calea ferată, poate că nu este pe deplin asfaltat, poate că va fi nevoie să schimbi ruta. Ce este cel mai important, din perspectiva mea, este modul în care ne raportăm la evenimente, și nu evenimentele în sine.

Și de asemenea, mai este fundamental ce emoții și gânduri luăm ca partenere de călătorie!

Și cât și până unde dorești să mergi – dacă îți setezi mental să mergi până la capăt și să îți lași corpul să-și aducă aminte de programul Divin cu care a fost înzestrat, atunci poți obține vindecarea. Dar dacă vrei să controlezi situația, îi permiți Ego-ului tău să domine în continuare – atunci este posibil să se instaleze recăderile – totul depinde în ce tip de energie te poziționezi, una care să te susțină sau una de vibrație joasă, care favorizează instalarea bolii. (Știu că unii dintre cei care citiți se poate să spuneți că nu am pomenit nimic despre programul individual al Sufletului pentru această viață – da, intervine și acesta, dar voi scrie un articol aparte despre acest subiect).

Mi se pare fascinant să mă uit la mine cea de acum 20-25 de ani și să constat ceața prin care mergeam.

De ce? Pentru că gândeam emoțional, nu în termeni de cauză-efect, pentru că permiteam cuvintelor să îmi manipuleze mintea, completam informațiile care mi se păreau că lipsesc, generalizam, ascultam parțial. Toți facem așa, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dacă la asta adăugăm și gândurile repetitive de vibrație joasă, obținem rețeta „perfectă” pentru orice fel de boală.

Sigur că totul necesită timp, răbdare, calm și multă, multă perseverență, plus capacitatea de a o lua de la capăt mereu, mereu și mereu.

Mai este necesară creativitatea de a găsi soluții acolo unde apar problemele, abilitatea de îți păcăli Ego-ul care știe el „mai bine” ce este bine pentru tine. Era să omit curiozitatea de a explora. Încet, în timp, te desparți de anumite emoții care nu-ți aduc beneficii (de ex. de vină) și instalezi soft-ul pentru emoțiile care te pot susține, înveți cum să nu mai deschizi ușa la emoțiile și gândurile care te duc pe câmpii, departe de drumul tău – nu spun că pe câmpii nu este bine, dar depinde de câmpii, de ce faci acolo și cât stai prin zonă! Sunt cu mult mai multe conștientizări prin care am trecut și pe care nu am să le enumăr aici, doresc numai să subliniez că la început totul pare copleșitor, sumbru, negru, imposibil și apoi, ușor și lent lucrurile se transformă în suportabil, acceptabil, gri, posibil – și, pe măsură ce te implici în propriul proces de boală, constați că: