Copiii și limitele sănătoase
Astăzi este despre a îi învăța pe copii că existe limite
Savuram o înghețată, într-un parc.
Ca din senin niște țipete și plânsete.
Mă uit și văd un puști cam 5 -5 1/2 ani care dădea cu pumnii în mama sa. Aceasta se ruga să înceteze că îi „vede lumea” și că „nu este frumos”!
La un moment dat mama găsește ca soluție de încheiere a situației: „Dacă ești cuminte îți cumpăr ……(nu am înțeles cum se chema exact)”
Puștiul: „Ai spus că nu ai bani!”
Mama: „Hai, fii cuminte că am să ți-o iau fără să știe tata, bine?”
Sigur că discuția poate fi condusă în mai multe direcții dintre care aleg pentru astăzi: zona limitelor.
Indiferent de cât sunt de mici copii este important să stabilim limitele comportamentale, reacționale, verbale sau de acțiune.
Cu cât vom face mai târziu astfel de lucruri cu atât copilului îi va fi mai greu să se adapteze și să se integreze.
Da, dar este prea mic, ce înțelege?
Nu este vorba despre ce înțelege logic, ci de cum se obișnuiește. Și despre ce învață mintea subconștientă, ce informații sunt introduse în mintea subconștientă, ce comportamente dezvoltă, care sunt modelele despre familie, ce înțelege copilul din ce se întâmplă.
Nu vorbesc despre ai îi restricționa pe copii, ci despre ai îi face pur și simplu conștienți despre ce fac/gândesc/acționează/trăiesc/aleg/decid etc.
În povestea de mai sus, mama este cea care nu știe să stabilească limite – copilul învață că totul este posibil, că mama nu este altceva decât un instrument prin care poate obține ce-și dorește, că nu trebuie să facă nimic decât să ceară pentru că totul i se cuvine, indiferent de preț.
Fiecare dintre noi ar fi util să fie pregătit să învețe câte ceva din relația cu copilul:
Ce ar fi însemnat limite sănătoase?
Să îi spună foarte fermă, pe un ton calm că ea nu acceptă astfel de comportamente.
Că ea vorbește calm și liniștit și așteaptă același lucru de la copil.
Că dacă dorește ceva, băiatul trebuie să învețe să vorbească, să ceară și să accepte că uneori se poate, alteori nu.
Să îi explice că este un copil iubit chiar dacă mama nu face ce dorește el.
Argumentul că „nu este frumos” sau „ne vede lumea” nu este o argument: cine stabilește ce este frumos și ce dacă ne vede lumea? Sunt numai niște cuvinte ca să umple discuția, dar nu au relevanță, nu rezolvă situația.
Da, noi adulții stabilim limitele, dar să fim atenți și la limitele copilului:
Tu ce simți?
Tu cum vrei să facem?
Tu ce propui?
Tu cum ai vedea situația?
Ce altceva ai putea face decât să plângi și să țipi?
Cum altfel ai putea să te joci/să desenezi…etc?
Relația cu copilul nostru se construiește pe bază de parteneriat și fără a pierde din vedere că avem drepturi egale. Dacă suntem părinți nu înseamnă că le știm noi pe toate, că trebuie să dictăm și să facem alegeri. Nu este despre a îi da copilului posibilitatea de a avea opțiuni și a își stabilitele. Paradoxal este că mai târziu, când începe să fie adolescent, ulterior adult îi cerem lucrurile acestea fără să fi pus bazele în copilărie.
Sper să-ți fi fost utilă informația!
Tu cum stabilești limitele în relația cu copilul tău?
Ce ai vrea să spună copilul tău despre tine? – uite și un articol pe tema asta
Cu drag,
Paula
