Ce ai vrea să spună copilul tău despre tine?

În viața ta de adult, de până acum, a fost măcar un singur moment când te-ai întrebat:

Oare ce spune copilul meu despre mine?

Cum mă descrie copilul prietenilor lui?

Cum mă vede copilul pe mine?

Oare cum i se pare copilului vocea mea?

Oare ce simte când (nu) îl iau în brațe?

Dacă ar putea să îmi spună ceva ce m-ar ajuta în relația cu el, ce mi-ar spune?

………sigur că citind întrebările ai tras aer în piept……poți să o mai faci încă o dată……și poate că la unele întrebări ai răspuns afirmativ…..poate că sunt și alte întrebări pe care ai putea să le adaugi. Ideea nu este să ne surprindem reciproc prin întrebări, ci să reflectăm asupra: relației părinte-copil.

Trăim într-o eră în care informațiile sunt foarte transmise rapid, societatea în întregime este într-o dinamică permanentă, schimbările de opinie au loc cu viteză. Unii ar spune că este haos, alții că se schimbă valorile și că nu înțelegem. Eu constat doar ce se întâmplă în jurul meu și fac efortul de a nu mă poziționa între extreme și de a înțelege punctele de vedere și argumentele din perspective diferite.

Și așa, ca un observator, constat că s-a ajuns în situația în care da spui PĂRINTE urmează asociat cuvântul PARENTING. În opinia mea, lucrurile au ajuns mult prea departe, în extrema extremistă, ca să spun așa!

Și după ce aplicăm ce învățăm la cursuri și nu obținem ceea ce dorim de la copiii noștri, urmează să ni se spună că la nivelul următor (a se citi: la cursul următor, pe bani și mai mulți!) vom deține mai multe secrete!

Și spirala continuă…..și ajungem mai apropiați de trainer (am evitat să scriu: dependenți) decât de copilul care între timp a crescut și începe să ne compare / judece că de ce părinții lui sunt altfel decât alți părinți care par mai „faini!”

Să respirăm un pic………. și să privim lucrurile din cele două perspective: a merge la cursuri și a nu merge – pentru că numai în zona de echilibru putem găsi soluția.

De ce ajungem la concluzia că este necesar să mergem la astfel de cursuri?

Câteva din răspunsurile care-mi vin rapid în minte acum pot fi: din dorința ca să ne creștem copii „științific”, să facem toate demersurile necesare ca ei să fie frumoși, sănătoși, pregătiți pentru viață, să prevenim eventualele eșecuri ale copiilor, ca să ne înțelegem mai bine cu copii, ca să nu îi traumatizăm psihoemoțional…… ideea este că de fapt, dorim să le fie bine și lor și nouă, ceea ce fundamental are la bază cele mai bune intenții, numai că modalitatea prin care alegem să facem acest lucru este util să fie regândită!

Când alegem un curs de genul acesta, presupunem că trainerul „știe!” – cu alte cuvinte are un bagaj de cunoștințe, cel mai frecvent teoretice, poate chiar și practice, dar oricum limitate, pentru că are experiența a 1-2-3 copii pe care îi crește. Când facem această prezumție, că „știe”, ne abandonăm experienței altcuiva, ne transferăm puterea celui care zice că „știe”: îi citim CV pompos, ne uităm la câte diplome de participare sau formări are, la testimonialele de pe site, mai întrebăm în dreapta și stânga, ascultăm câteva recomandări, și – ca să fim în trend cu ceilalți – aterizăm în sala de curs. Și mergem în speranța că vom găsi soluții la problemele noastre.

Îmi vine în minte o analogie: îți dorești să ai o casă frumoasă, specială, dar o faci din prefabricate și după un plan de garsonieră la bloc! Merge? Tot în garsonieră vei sta și tot la o casă vei visa! Așa este și cu relația ta cu copilul tău – mergi la curs, primești o sumă de informații, devii broker de informații, dar practica se dovedește mai dificil de „îmblânzit”.

Ceea ce încerc să transmit este faptul că poți să te informezi, poți să participi la tot felul de cursuri, dar nimic nu poate înlocui

EXPERIENȚA construirii unei relații cu copilul tău!

Această construcție este PERSONALIZATĂ, INDIVIDUALIZATĂ, PARTICULARIZATĂ pentru ceea ce sunteți voi: COPILUL tău și cu TINE, cel adult!

Relația este o construcție emoțională, și nu una mentală, realizată de două ființe diferite, care nu se încadrează în șabloane.

Relația presupune autocunoaștere și observarea celuilalt.

Pentru asta pornim plini de CURAJ că vom reuși.

Plini de NEUTRALITATEA dată de constatarea, supravegherea și monitorizarea propriilor gânduri și a tendinței de a judeca, critica sau interpreta.

……și ce ar mai fi de adăugat? Niște DISPONIBILITATE și ACCEPTARE a ceea ce poate fi diferit de ceea ce gândește adultul.

Și mai avem nevoie de multă: ASCULTARE cu EMPATIE,

…….IUBIRE de sine și pentru celălalt,

…….ATENȚIE la nevoile mele și ale celuilalt,

…….CĂLDURA construirii unui spațiu de SIGURANȚĂ în care celălalt să se manifeste,

……BUCURIA drumului parcurs împreună,

……LINIȘTEA integrării a tot ce este și înseamnă o relație.

Ceea ce îți propun este o perspectivă simplă:

  • să faci apel la bunul tău simț și să te întrebi: Dacă eu aș fi copil în acest moment cum aș vrea să reacționeze părinții mei? Sau: Copilului din mine ce i s-ar potrivi acum?

Genul acesta de întrebări nu fac decât să ne întoarcă atenția noi – și, sigur, din perspectiva personală nu dorim să (ne) facem rău. Dar atunci de ce țipăm la copil? De ce îl forțăm? Îl batem?

  • Poți să îi ceri ajutorul (!) copilului întrebându-l:

Cum ai vrea să fii iubit/alintat?

Cum să se manifeste atenția mea către tine?

Cum să îți arăt cât de important ești pentru mine?

…sau orice altă variantă de întrebare îți vine în minte, poți să îți folosești imaginația….

  • Să îți dai voie să înveți alături de copilul tău, din poziția de parteneri, nu din cea de părinte care crede că are soluțiile pentru tot și toate. Copiii vin pe lumea asta ca să ne învețe pe noi părinții câte ceva. Din poziția de inflexibilitate nu avem cum să învățăm și să evoluăm.
  • Să fii atent din ce vibrație interacționezi cu copilul tău – relaxează-te, nu-ți mai trebuie nici un curs: pur și simplu gândește-te ce emoții transmiți și dacă ție ți-ar plăcea să le primești pe astea sau poate altele? Observă-ți copilul și vei ști care este emoția dominantă pe care o transmiți, ulterior fiind posibil să te schimbi tu. Da. Este un proces care necesită răbdare, atenție, conștientizare, monitorizare. Dar viața nu este despre alergătura bezmetică, concentrarea pe rețelele de socializare, trăirea în paradigma de gândire a altora, pierderea contactului cu propriile gânduri și trăiri

Și pentru că tot am vorbit despre vibrație observă de câte ori îi spui copilului tău:

Te iubesc!

Mă mândresc cu tine!

Îmi pare rău!

Te iert!

Te ascult!

Acest lucru este responsabilitatea ta!

Poți să faci acel lucru!

Nu mă pot abține să nu mă întreb: Câte din cele 7 afirmații le-ai auzit când erai copil?

Vrei să îți crești copilul „bine!”… ok, atunci definește-ți binele și acționează în consecință!

Am dorit ca prin ceea ce am împărtășit cu tine să capeți o altă perspectivă asupra relației părinte -copil!

Dacă ți-a fost util, te invit să-mi lași un mesaj la comentarii sau să împărtășești cu un prieten acest articol.

Mulțumesc și până data viitoare,

Zile binecuvântate, cu drag Paula

2 comentarii la „Ce ai vrea să spună copilul tău despre tine?”

Lasă un comentariu

Inscrie-te astazi si vei avea acces la meditatia de energizare.

Sunt de acord sa primesc newsletterul de pe site-ul pauladrosescu.ro ce contine noutati, articole si promotii.

Share543
Tweet
Share