Din învățăturile unui cal către mine!

Da, da – ai citit bine!

Am învățat de la un cal din rasa gipsy, într-o oră, atât de multe lucruri cum nu mi-am imaginat că ar fi posibil.

Sigur că nu voi putea dezvălui chiar tot, dar chiar și așa sper să simțiți magia acelor momente!

Vară, iunie 2016, vreme caniculară, Herghelia Tărâmul Cailor – Cișmașu (județul Brașov).

Întâlnirea anuală ARONLP – Fit for Future.

Organizatorii ne-au propus o zi de Hipoterapie.

Inițial, când am citit programul am mârâit: hmmmm nu știu dacă vreau să mă sui pe cal … oare chiar îmi trebuie ….. a fost genul de bombănit mărunt în barbă când nu ai altă opțiune, când mai degrabă nu vrei, dar nici nu ai curajul să spui pe față: NU.

Tot drumul de la Iași la Brașov (ehhee, nu chiar tot, evident, că a mai trebuit să fiu atentă la trafic) m-am tot întrebat: vrei să călărești?

Nu am fost în stare să îmi dau un răspuns coerent – așa că, poate pentru prima dată după mult timp, i-am înțeles pe cei cu care lucrez și care oscilează, nedându-mi un răspuns clar la întrebări.

Cum să nu poți spune dacă da, sau nu, sau poate? Fix așa!

Nu am fost în stare să mă decid.

Știu sigur de ce această ezitare.

Pe de o parte îmi era foarte clar că eu, Paula, nu-mi doream asta, nu era în Wish List-ul meu.

Stabilisem cu mult timp în urmă că nu pot să mă sui pe cal și cu asta basta. În fond era ceva de care mă puteam dispensa, nu era vital. Dar Viața are ea niște căi pe care ne conduce, și ce să vezi, prin nebăgare de seamă, ne aduce în prim plan și ne invită la confruntare exact cu lucrurile de care fugim. Prima dată când m-am suit pe un cal a fost una cu multe și neplăcute amintiri, așa că doream să evit o retrăire a acelor momente. Știam că pot face tot felul de tehnici prin care să înlocuiesc trăirile, dar m-am surprins că nu doream.

Heiii, mai este cineva dintre voi care știe că ceva nu îi face bine și totuși continuă tot așa sau evită să ia o hotărâre?

Acum că mă înțelegeți, putem continua. Era ceva în interiorul meu care spunea că este important să depășesc momentul, că experiențele trecute sunt trecute și nu este necesar ca ele să se repete.

În același timp, o altă parte din mine dorea experiența și senzația de reușită. De când mă știu m-am uitat cu admirație la aceste animale puternice și blânde, calme și nărăvașe, prietenoase sau năbădăioase.

Și pentru că nu m-am hotărât dacă mă voi sui pe cal (atenție spun a sui pe cal pentru că a călări este departe de a sta în șa o oră!!!!) mi-am adus aminte de replica finală dintr-o carte care îmi place foarte mult – Pe aripile vântului (autoare Margaret Mitchell):

„E și mâine o zi!” replica spusă de Scarlet O’Hara (în film, actrița Vivian Leigh)

Așa și eu, lasă că mâine când voi fi acolo voi vedea ce voi face.

Locul în care se găsește herghelia este unul binecuvântat: mult, mult spațiu deschis, un lac și câteva pâlcuri de copaci. Frumos, tare frumos.

Când am ajuns noi, la antrenament era una dintre „bijuteriile” hergheliei.

M-am uitat………., l-am invidiat……..era incredibil……….!

Ce ținută……..și ce atitudine…..și atât de conștient de propria valoare!.

Am urmărit cu respirația tăiată modul în care putea călca – ridica puțin din copită, și apoi urma un moment când părea suspendat în aer, ca și cum se gândea dacă să pună copita jos sau nu.

Își ținea capul ridicat într-un fel maiestuos, în timp ce strălucea în totalitate, de la cap și coamă până la coada luuungă și bogată, deși era negru abanos.

Și cum ar fi să facă și un pic de fițe? Foarte simplu, nu face ce i se spune, nu pentru că nu înțelege ce se așteaptă de la el, ci pentru că el este un exemplar special, de rasă și un pic de fandoseală nu strică!

Când îl priveai, acolo, cum se antrena, îți dădeai seama că este conștient de cât de admirat, privit și răsfățat era.

Îți transmitea putere, forță, siguranță, eleganță, supunere atât cât accepta, prietenie, încredere, disponibilitate de joc.

Fascinată de ceea ce vedeam, mă gândeam că aș putea încerca.

Nu foarte hotărâtă, am început să privesc spre caii care erau pregătiți pentru noi.

Admirasem un cal de talie mare care chiar era special. Dar mi se părea că este prea înalt.

Așa că m-am orientat spre un cal mediu de înălțime (din rasa gipsy) – așa cum facem și în viață, judecăm după aparențe, ne place ceva și alegem altceva. Și mai face ceva: măsurăm din ochi și ni se pare că se potrivește – dar, vai! cât de înșelător era acest mod de gândire, după cum aveam eu să constat mai târziu!

În plus, aveam și mari, mari emoții – așa cum se întâmplă când faci ceva pentru prima dată și nu știi la ce să te aștepți.

Țineam în mână un morcov și nu știam dacă să i-l dau la începutul sau la sfârșitul întâlnirii; părerile erau împărțite. Oamenii care îngrijeau caii erau mai mult preocupați de șa, de a ne ajuta să urcăm pe calul potrivit înălțimii, decât de recompensa pentru cai. M-am tot fâsticit și parcă tot căutam motiv să nu călăresc. Până la urmă i-am dat calului morcovul, gest care a fost luat ca ceva ce i se cuvine și nu ca un semn de posibilă prietenie …

Am încecat să mă urc în șa … m-am opintit, dar degeaba!

A fost incredibil ce am putut să spun: „Știam eu că nu voi reuși!”

Un fel de profeție autoîmplinită, nu?

Dar și mai neașteptat a fost modul în care căzusem în capcana gândurilor și a explicațiilor, ca și cum interesa pe cineva care erau poveștile pe care mi le spuneam eu mie despre cum să nu reușesc, despre cum nu pot, despre explicații biomecanice legate de blocajul în articulația coxofemurală dreaptă ……. Îngrijitorul și cu băiatul care urma să meargă cu noi în plimbare aveau un singur scop: un client mulțumit pe cal. Unde eram eu? Mă pierdusem în pădurea explicațiilor din lumi paralele care nu existau în acel moment!

Foarte tare! mi-am zis într-un moment de luciditate.

Spun moment, pentru că în următoarea secundă m-am trezit făcând tehnici de vizualizare despre cum voi ajunge eu pe cal, și nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă îngrijitorul și băiatul m-ar fi lăsat să termin ce-mi propusesem… Ei doi, așa mai practici, nu știu cum au făcut, dar m-am trezit în șa înainte ca eu să termin exercițiile propuse! Ok, deci se poate și fără, așa pur și simplu, da? Perfect!

Calul cred că se săturase să mă aștepte, așa că a luat-o repede din loc. Armăsarul, fire practică, și-o fi zis:

„Cucoană, hai mai repede, lasă prostiile, că facem amândoi insolație dacă mai stăm să gândim mult în soarele ăsta!”

Ușor mirată de miracolul ajungerii în șa, încercam să savurez senzațiile.

În primele câteva secunde îmi aduceam aminte de ceea ce ni se spusese la instructaj: spatele drept, perfect perpendicular pe spatele calului, călcâiele apropiate de abdomenul calului, picioarele să calce șaua – să nu fie nici prea în față pentru ca să le poți scoate repede dacă este să te răstorni, hățurile să nu fie nici prea strânse, nici prea largi …. și mai erau câteva reguli pe care făceam eforturi să mi le aduc aminte. Începusem să intru într-o zonă de culpabilizare, ca și cum fără acele reguli mi-aș fi ratat plimbarea… ceea ce, de fapt, chiar făceam pentru că eram cu gândul la un moment care trecuse – iar eu eram în unul care se chema „Acum”!

Noroc cu calul care se pare că era mai practic – lipsise de la lecțiile de filosofia nimicului important!

În schimb, noul meu prieten avea o obsesie: să fie primul! Uauu!

Cam cum se potrivea asta cu mine? Perfect! I-am spus:

 „Dragule, tema pentru astăzi este să nu mai fim primii!!!” 

Asta ca să nu spun că mi se făcuse frică să văd câmp în fața mea, iar în lateral lac, cu multă, multă apă ca orice lac, să nu știu unde sunt, ce am de făcut, să fiu cu un copil care cunoștea calul (mai puțin numele acestuia!!!!! haaaa!!!) și care îl strunea. Brusc mi-a mai picat o fisă:

„Paula, ce legătură au toate astea cu controlul?

Bineînțeles că niciunul, spuse catâra din mine!”

L-am rugat pe Josif, băiețelul care conducea calul, să mergem și noi așa în șir indian, ca ceilalți… dacă se poate.

După ce am ajuns în șir, m-am mai liniștit, că eram superobosită de atât de mult gândit și identificat patternuri comportamentale! Brusc mi-am adus aminte că esența plimbării ar fi trebuit să fie să mă RELAXEZ – dar partea asta cu relaxarea când vrei să ai control este o aventură aventuroasă.

Acela a fost momentul când m-am uitat în jur. Surpriză ceilalți nu vorbeau cu calul lor. Eu îi tot spuneam calului ce îmi doresc, pe unde să o ia, cât de repede să pășească… știu sigur că nu i-am spus cât de repede să respire, asta mi-a scăpat – rămâne pe data viitoare!!!!

Deci: ceilalți sunt relaxați și tăcuți. Tu ești încordată și vorbești.

Brusc mi-am adus aminte ce uitasem din instructaj: ca să poți călări în siguranță, este important să te relaxezi și să îți lași toate trăirile de o parte, să fii liniștit, pentru că astfel și calul va fi tot așa! Ahhh, este deci ca la mindfulness. Surpriză! Am făcut liniște în capul meu și preț de câteva minute bune am reușit să mă relaxez, să mă așez flexibil în șa (nu știu să explic ce înseamnă asta), să îi transmit calului starea mea zen. A fost super până a apărut un gând, așa cum se întâmplă mereu: calul cântărește câteva zeci de kilograme, și dacă se răstoarnă nu este tocmai cea mai plăcută senzație!

De ce, din tot instructajul, tocmai această frază trebuia să răsune în mintea mea?

Astfel s-a dus tot zen–ul meu, și asta exact în momentul în care drumul devenise denivelat, iar calul se angula în poziții noi pentru mine.

Momentul acesta l-am depășit foarte repede pentru că mi-am dat seama că mă arde soarele, că este foarte cald, că tocmai mi-am uitat pălăria de soare acasă și că era mai potrivit dacă mi-aș fi luat o bluză cu mâneci lungi.

La un moment dat, calul s-a săturat să mă tot asculte cum bat eu câmpii minții, așa că pur și simplu nu a mai vrut să asculte de mine – și asta era cum mai era, dar nu îl mai asculta dar nici pe Josef. Îi era sete, foame și se săturase să care supraponderali!

Nerăbdarea și agitația lui m-au adus brusc în Aici și Acum!

Am încercat să intru în legătură cu el (să fac Rapport în sens NLP!): am dat la o parte o mică porțiune din coama lui blondă.

I-am simțit pielea transpirată – și brusc mi-am dat seama că pentru el chiar nu fusese nici o plăcere să se plimbe cu noi, iar în ceea ce mă privea pe mine, auto-stresul avusese grijă să-mi strice plimbarea. Când am realizat asta, am început să îl mângâi . Brusc s-a produs miracolul legăturii. Ne-am înțeles reciproc, mi-am cerut scuze, și am continuat să îl mângâi. Efectul a fost incredibil: pur și simplu simțeam cum calul își caută locurile pe unde să pășească, astfel încât să nu mă zdruncine, ca să nu mă opresc din mângâiat. Mi-am spus în sinea mea că mi se pare.

M-am redresat în șa, stăteam mândră de reușita mea. Calul din nou a început să dorească să fie primul, să mă contrazică prin gesturi când trăgeam hățurile. Iar am început să îl mângăi. Același gest cu același efect: asistam fascinată la o trăire de armonie, calm, liniște, încredere, respect, totul reciproc. Moment în care mi-am dat seama cam ce se întâmplă între jocheu și calul lui – este spectaculoasă și plină de lecții această relație. Am modificat locul unde îl mângâiam și nu i-a plăcut. De data aceasta am înțeles mult mai repede ceea ce vrea, pentru că eram pe aceeași lungime de undă cu el.

Așa, în ritmul lent și legănat, cu mângăierea permanentă, cu toată atenția acordată Lui, Calului, am ajuns înapoi de unde plecasem în urmă cu oră!

Și, la final, o privire furioasă că nu i-am dat un morcov… atât de mult reproș am simțit, încât mi-au dat lacrimile. Pur și simplu i-am luat grumazul între brațe, într-un fel de îmbrățișare care a ținut loc de morcov! A stat cuminte, răbdător, și am simțit că parcă ar mai fi dorit să fie mângâiat.

Dar cine nu își dorește o mângâiere suplimentară?

Uneori uităm să fim prezenți, și ne lăsăm antrenați în hățișurile bla-bla-ului din capul nostru.

Trăim în povestea construită de noi și pentru noi, cea pe care ne-o reprezentăm în minte și care nu are cum să fie realitatea.

Fiind atât de ocupați de tot ceea ce este „măcinat” în mintea noastră, pierdem contactul cu cei din jur  – și, mai ales, ratăm momente minunate prin simplitatea și naturalețea lor.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, mai avem și așteptarea ca cel de lângă noi să facă ce ne dorim.

Paula