Cum să nu mai am emoții?

De multe ori mi s-au adresat întrebări de genul:

Cum să fac să nu mai am emoții?
Cum să-mi controlez emoțiile?

Așa că m-am hotărât să îți ofer perspectiva mea. Poate că te va ajuta ceea ce voi scrie sau poate vei identifica idei de reflecție. Pregătesc și câteva evenimente pe această temă, așa că ține aproape!

Măcar odată în viață ne-am dori ca emoțiile pe care le resimțim să dispară, așa pur și simplu, cât spunem hocus – pocus! Vestea proastă este că nu dispar cât am pocni din degete, că nu există magii de genul acesta! Partea foarte bună este că se poate să nu mai le resimțim, dar altfel decât ne gândim sau ne imaginăm. Toate cursurile de Public speaking sau care îți promit că vei controla prin 6 Pași simpli frica, teama, furia etc. nu fac decât să îți vândă iluzia că vei putea să îți controlezi emoțiile. În realitate, nu fac decât să îți ofere tehnici și metode prin care să le ascunzi și mai profund în Mintea ta subconștientă, și de acolo ele să te saboteze când te crezi mai „în control”, adică, atunci când îți este lumea mai dragă, când nici nu te aștepți!

De ce se întâmplă astfel?

Pentru că emoțiile sunt niște reacții care se declanșează automat, ca la comandă, și sunt activate de stimuli externi pe care nu întotdeauna îi (re)cunoaștem.

Cred că te-am obișnuit deja, ca eu să pornesc de la definiție pentru a clarifica sensurile cuvintelor – în DEX găsim următoarea descriere pentru EMOȚII:

Reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.

Întrebările care se nasc logic din definiție sunt:

Cum se formează reacția afectivă?

Cum de apare reacția respectivă și nu alta?

Întrebările sunt și cheile reacțiilor noastre emoționale: pe parcursul vieții suntem supuși în mod repetat unor stimuli care au fost, cât de cât, asemănători și pe care i-am etichetat sub aceeași denumire comună: bucurie, iubire, teamă, frică etc. Cel mai frecvent, cei din jur ne „ajută” să „lipim etichetele” peste ceea ce trăim emoțional. Ei ne spun cam ce simțim noi, pentru că noi suntem foarte mici și știm doar că simțim ceva, dar nu avem proprietatea cuvintelor (bucurie, iubire, fericire, furie, durere, etc) sau a conceptelor (frustrare, anxietate, depresie, etc). Și așa, ajungem să trăim ani de zile cu acea etichetă care nici măcar nu ne aparține! Păstrăm în noi asocierea:

stimul extern, declanșator – reacție fiziologică – emoție.

Mai târziu, printr-o asociere repetitivă de un număr suficient de mare de ori, nici nu mai conștientizăm șirul de reacții, ci ajungem să trăim direct emoția. Acum ai înțeles de ce spuneam la începutul articolului, că a „controla” emoția este puțin benefic, emoția fiind numai o consecință a unui șir de reacții, Până nu se ajunge la rădăcină (stimul, declanșator) nu se pot „îndepărta” emoțiile, nu se poate opri șirul de reacții ce conduc spre apariția emoțiilor:

tehnicile de control aparțin corpului de mental, emoțiile corpului emoțional.

Acum ai și explicația de ce este așa de „greu” să ne controlăm emoțiile. Sigur că dacă vrem să rezolvăm o situație de pe un alt nivel decât cel de pe care s-a produs nu vom reuși. A controla este din nivelul mental, volițional. Emoția este o stare resimțită în corp. Situația este ca în gluma cu bețivul care își căuta cheile pierdute în locul luminat, nu unde și le rătăcise – pe drumul spre casă!

Acum ai imaginea formării emoțiilor. Dar totuși, ce se poate face?

Răspunsul depinde de vârsta celui despre care vorbim, și o spun în cel mai serios mod de care sunt capabilă.

Varianta I: cea preventivă – să nu mai lipim etichete emoționale peste ceea ce simt alții, adică să îl lăsăm pe fiecare să își aibă parte de propriile experiențe. Să explic: ai observat ce se întâmplă când cade un copil? Inițial, copilul cade și nu știe ce i se întâmplă – percepe că este ceva diferit față de ceea ce făcea cu câteva momente în urmă. Stă un pic și evaluează situația. În timp ce stă el așa, un adult hiperprotectiv se repede la el să îl scoată din impas și să îi ofere imediat soluții: să îl ia în brațe, să îl mângâie, să îi bandajeze rana, în general, să….ceva. Dar toate soluțiile oferite de adult nu fuseseră pe lista de gânduri a copilului. El numai explora. Copilul simte că dacă i se întâmplă ceva, primește atenție și atunci, de câte ori va cădea/lovi, chiar dacă nu este grav, va începe să plângă ca să atragă atenția adulților și să primească afecțiune. Concomitent se „alege” și cu o stare emoțională pe care adulții au denumit-o și pe care copilul și-a însușit-o.

Sigur că este un banal exemplu și că în viață lucrurile sunt mai complexe. Da, este foarte adevărat, dar baza este exact aceeași: trăim ceva și fie noi, fie cei din jur lipesc o etichetă de stare. Ulterior ne vom comporta conform cu acea etichetă.

Cum să nu mai lipim etichete? În exemplul cu copilul care cade – nu poate fi împiedicată căderea, dar ca adulți putem să ne controlăm NOI reacțiile, să rămânem calmi, să evaluăm din privire situația și să oferim variante de acțiune copilului:

Poți să te ridici singur?

Stai așa pentru că îți place și vrei să te joci acolo?

Nu vrei să mergem mai de parte să te joci cu ceilalți copii?

Vrei să ne jucăm din poziția asta?

Uauu, cum ai ajuns acolo?

Nu vrei să vii să mă ajuți să….?

Vrei să îmi aduci …..?

Prin întrebări copilul nu inventariază evenimentul ca fiind unul negativ, traumatizant ci îl depășește.

Varianta II: ieșirea din starea emoțională (atenție: acest articol este despre stările emoționale, nu despre traumele emoționale!) se poate realiza printr-o succesiune de pași:

  1. Atenție îndreptată spre RESPIRAȚIA amplă și profundă, fără grabă, fără forțare.
  2. SCHIMBAREA POZIȚIEI CORPULUI vezi articolul: Memoria mușchilor.
  3. PERMITE și ACCEPTĂ ca emoția să facă parte din viața ta: lupta, confruntarea, împotrivirea, refuzul, negarea, opunerea – toate nu fac decât să consume multă, multă, foarte multă energie pe care putem să o canalizăm spre a realiza, a construi ceva. Ni s-a spus când eram mici (!) că a avea emoții este rușinos, sau nepotrivit momentului, sau că „nu se face”, că un „om mare nu are emoții” – și am rămas în această paradigmă care NU este adevărată. Da, putem avea reacții emoționale! Da, este nevoie să le dăm voie să se manifeste pentru a parcurge procesul de vindecare: PERMITERE – ACCEPTARE – ÎMBRĂȚIȘARE – TRANSMUTARE.

Dacă nu îi permitem emoției să facă parte din noi, vor apărea situații, din ce în ce mai numeroase, mai dese, prin care viața ne pune față în față fix cu situațiile care declanșează acea emoție, tocmai pentru ca să o integrăm și transmutăm. Așa că singura soluție rezonabilă este să permitem emoțiilor să fie cu noi. După PERMITERE, urmează ACCEPTAREA – care ne arată disponibilitatea spre a face pași evolutivi. Am întâlnit persoane care se pretind a fi spirituale și evoluate, dar care nu acceptă să lucreze cu energia emoțiilor – ceea ce înseamnă stagnare, manipulare, dar nu evoluție. Emoțiile au o energie imensă înmagazinată, care poate fi redirecționată. ACCEPTAREA mai înseamnă și asumarea responsabilității pentru ceea ce ți se întâmplă. Richard Rudd spune:

„Acceptarea este scânteia care aprinde focul transformării,

și pe măsură ce focul devine tot mai intens în jurul tău,

intră în joc etapa finală – ÎMBRĂȚIȘAREA!”

(Richard Rudd – Secvența de activare)

4.DECRIPTAREA/CONȘTIENTIZAREA MESAJULUI EMOȚIONAL: orice fel de emoție ne aduce în atenție un mesaj/ o lecție/situație pe care noi ar fi util să o reținem, și care este ca un fel de bornă pe calea evolutivă. Am să dau un exemplu despre cum ar fi util să ne analizăm: simt furie – din ce motiv? – nu mă ascultă ce spun și am senzația că vorbesc la bec – care este nevoia mea, în situația respectivă? – să fiu ascultată – ceea ce spun este spre binele meu sau al celuilalt? – eu cred că îl/o ajut să prevină…..- dar persoana vrea să fie ajutată neapărat?

…și șirul dialogului intern poate continua. Ideea pe care doresc să o subliniez: autointerogarea ajută să explorez o situație, mă face să nu mai stau în emoția respectivă și de cele mai multe ori este și cheia de a ajunge la NEVOIA EMOȚIONALĂ FUNDAMENTALĂ INDIVIDUALĂ care ne face să (re)acționăm într-un anume mod.

5.Prin decriptare/conștientizare ajung să identifice și să înțeleagă de ceea ce am nevoie, și de aici rămâne să CAUT SOLUȚII, dar sunt în zona de acțiune, nu în cea de inacțiune/blocaj.

Am dorit ca prin ceea ce am împărtășit cu tine să capeți o altă perspectivă asupra emoțiilor și să te împrietenești ce ele!

Dacă ți-a fost util, te invit să-mi lași un mesaj la comentarii sau să împărtășești cu un prieten acest articol.

Mulțumesc și până data viitoare,

Zile binecuvântate, cu drag Paula

2 comentarii la „Cum să nu mai am emoții?”

Lasă un comentariu

Share262
Tweet
Share