Astăzi este despre învățare

Pentru ca noi, adulții, să funcționăm avem nevoie să știm despre ce este vorba, cum stau lucrurile, să învățăm cum să reacționăm și să interacționăm.

Totul în viața noastră este un proces de învățare, zilnică, conștientă sau nu.

Pentru că un copil să aibă habar despre ce îi cerem noi trebuie să aibă o reprezentare mentală la nivelul creierului și minții.

Pentru ca aceasta să existe este necesar să fie formată prin informații care să vină de la nivelul organelor de simț (ochi, nas, limbă și buze, urechi, piele).

Pe baza acestor informații copilul învață totul despre lumea înconjurătoare, apreciază lucrurile, distanțele, structurile, înțelege cum funcționează unele și altele, care este logica și care este legătura.

Totul este proces de învățare prin încercare repetată.

Uite un exemplu foarte clar despre cum învață un copil prin explorare:

https://www.facebook.com/100072257443725/videos/738627124133980/

Dacă noi, adulții din jur, îi spunem în permanență:

Nu pune mână!
Nu duce toate lucrurile la guriță!
Stai cuminte!
Nu mai alerga!
Nu mai țipa!
Nu este buni ce faci!….etc

cum să mai învețe copilul?

Când spunem așa ceva, de fapt ce facem?

Îi luăm copilului posibilitatea de a explora, de a învăța, de a decide singur ce este bine pentru el.

Oare vrem să creștem copii amorfi, care să facă ce vrem noi, după cum gândim noi, în funcție de ce știm noi?

Și apropos de ce spuneam, ieri eram cufundată, afundată sau pierdută în șirul gândurilor. La un moment dat, a apărut brusc în fața mea un puști de 2 an 1/2 vioi, tonic, plin de o energie tare faină.

Era într-un fel de mers-alergare, vorbea ceva numai de el înțeles.

În spate mama îl urmărea atentă, dar fără să intervină.

Se apropie o mașină care oprește.

Mama deschide portiera din spate și își strigă băiețelul să se urce în mașină.

Puștiul ca teleghidat se întoarce spre mamă:

„Dar eu vreau să deschid ușa, de ce ai deschis-o tu?!”

Ce credeți?

Mama închide ușa mașinii. O face fooooorte senină! Mașinile din spatele deja începuseră să claxoneze.

Mama calmă așteaptă ca băiețelul să se apropie de mașină.

Puștiul deschide portiera și în timp ce încerca să se urce pe banchetă spunea bucuros:

”Am reușit, am reușit să deschid! Mama ai văzut că am reușit? Tati ai…..”și ușa s-a închis. Mașina a pornit.

Așa de mult m-am bucurat pentru puști și părinți.

Este unul dintre cele mai minunate cadouri pe care îl putem facem copilului: să-i dăm încrederea în forțele proprii.

Am văzut oameni care nu aveau încredere în ei pentru că nu știau că au așa ceva.

Erau deconectați de energia încrederii.

Gestul de a închide ușa și a îi permite copilul să o deschidă singur este incredibil de puternic.

Ce câte ori nu am făcut lucruri în locul copilului?

De ce?

Pentru că am considerat că nu poate, nu știe, nu are cum, facem noi mai bine, noi gândim mai bine, noi controlăm mai bine situația. Astea toate se traduc pentru mintea copilului prin: eu nu am încredere în tine, copile, iar copilul ajunge să fie convins că nu poate, nu știe, nu are cum să facă mai bine, nu mai face pentru că vine părintele și rezolvă în locul lui.

2 idei pe care doresc să le transmit:

1. încrederea există în noi numai că este necesar să o descoperim și să o cultivăm prin acțiuni mici, repetitive – un articol care mi-a făcut mare plăcere să-l scriu este aici: https://pauladrosescu.ro/vreau-sa-ii-dati-incredere-in-el/

2. să introducem în vocabularul zilnic: pot, fac, am încredere în mine, îmi place (inclusiv îmi place de mine cum am făcut….), simt să……