Familie disfuncțională?
Când eram mică îmi doream să am și eu o familie ca cea pe care o aveau alți copii. Sigur și reciproca este valabilă!
Peste această dorință au venit și filmele, multe filme care au adus o imagine ideală despre familie.
Ahaaa, să adaug și cărțile consumate cu nesaț.
Și așa am ajuns, ca la un moment dat, să-mi formez o imagine ideală despre ce ar însemna familie. Și sigur că după căsătorie m-am lovit de o cu totul altă realitate, care nu avea legătură cu ce-mi imaginasem. Totul devenea din ce în ce mai dificil pentru că era vorba de a pendula cumva între realitatea din „teren” și cea „construită”, mentală. Și surpriză, cele două erau precum liniile paralele. Despre convingeri poți citi și aici:
Ceea ce nu mi-a spus nimeni și a trebuit să aflu singură este faptul că suntem Suflete care vin în experiențe umane pe care ca să le întregim avem nevoie fix de acel tată și fix acea mamă, nu de alți părinți, nici altă familie ci, de acea combinație dintre un el și o ea.
Când te uiți așa la familie, te uiți la lecțiile pe care le poți învăța și ce au adus ele în viața ta, cum te-au susținut să fii cine ești astăzi.
Echilibrul pe care ți-l dă o astfel de perspectivă face să dispară emoțiile „distructive” cum le numește Daniel Goleman.
Înțelegi pur și simplu!
Și atunci mă întreb:
În acest context de echilibru mai putem spune că o familie este disfuncțională?
Care ar fi definiția și parametri de apreciere pentru familia perfectă?
Am ajuns să cred că sunt niște etichete care ne fac să pendulăm, în loc de a sta în prezență și claritate.
Sigur că este o perspectivă, un punct de vedere și un articol neașteptat poate fi:
Cu drag,
Paula
