Vineeee școala! Da’ cu ce vine?

Apelul unui dascăl către alți dascăli

Urmăresc cu mare atenție ceea ce se întâmplă în jurul meu, de la relații interpersonale la politică. Și cu cât învăț mai mult despre psihologia umană, cu cât aprofundez și mă specializez, cu atât nivelul confuziei mele crește. Mă simt precum Cetățeanul turmentat din piesa lui I.L.Caragiale, personaj care mereu întreba: „Eu cu cine votez?” Eu mă întreb: „Ce se întâmplă? Unde vom ajunge dacă continuăm în acest mod?” Confuzia mea vine din constatarea desconsiderării unor sisteme de valori și a unor reguli, pe de o parte, și cultivarea nonvalorii și a violenței, de cealaltă parte. Zilele trecute au fost două știri care m-au determinat să scriu cele ce urmează: una dintre ele se referea la un microbist care decedează în urma unei bătăi între suporteri. Se întâmpla la București. Peste câteva zile, un băiat de 18 din Cluj este bătut cu bestialitate de doi băieți, fiecare 17 ani! Punctele comune ale celor două știri:

băieți foarte tineri – bătaie – ceartă – cruzime –violență,

persoane care au asistat și nu au intervenit,

lipsa oricărui raționament logic,

multă, foarte multă suferință inutilă

diseminarea unei stări de teamă și teroare dată de legea pumnului!

Astfel de știri sunt o palmă viguroasă dată nouă. Când scriu „dată nouă”, includ toate posibilitățile: „dată nouă”ca societate, „dată nouă” ca educatori și formatori de opinie, „dată nouă” ca oameni. Violența și forța ajung să ne domine. De ce ? Poate și pentru că cei care am putea lua atitudine dăm voie Fricii să se cuibărească în noi și să ne dicteze acțiunile. Și Frica ne face să nu mai vedem clar situațiile. seara-intalnirii-cu emotiile-tale-paula-drosescu

Ceea ce cred cu convingere este faptul de a nu fi existat comunicare:

dinspre noi spre ei, dar și invers.

În ultimii ani, la începutul anul universitar îi întreb pe „boboci” : Care este motivul de a fi ales această facultate? Sunt câțiva care dau răspunsuri din inimă, din ceea ce își doresc. Alții pur și simplu nici nu știu ce urmează să facă, ce presupune opțiunea lor. Și cel mai grav mi se pare răspunsul:„Așa mi-au spus părinții că este bine!” Am asociat informațiile despre violență și cu întrebarea de mai sus deoarece toate fac parte din modul în care facem educație. Sau, mai exact, cum NU (ne) educăm! Dacă acei tineri bătăuși aveau parte de  o altfel de educație poate că nu ajungeau aici. Prin altfel de educație înțeleg ca cineva, dintre noi adulții, să fi stat de vorbă cu acei copii, să îi fi dus prin penitenciare și să le fi explicat consecințele faptelor, să le fi arătat că există și alte variante, să îi fi prins într-o activitate în cadrul școlii…..Poate cineva să spună că este utopie, dar nu cred că oamenii sunt fundamental răi sau criminali. Cred că ajung să se comporte așa pentru că nu cunosc și alte variante de comportament. Dacă tinerilor mei studenți li s-ar fi explicat ce implică o profesie, poate ar fi făcut alte alegeri. Viața NU este despre câte cărți de probleme de matematică ai rezolvat, sau despre câte cărți ai citit, sau despre câte rezumate ai făcut….. și puteți completa cu orice fel de corvoade cu care împovărăm copiii……; viața este despre: ….cum relaționăm unii cu alții, ….cât de empatic poți fi cu celălalt, ….cât de mult reușești să asculți din ceea ce spune celălalt (ai aici un articol despre diferența dintre auzire și ascultare ), ….cât de multă iubire reușești să trimiți în jurul tău, ….a îți urma visul cu relaxare, ….a avea încredere în ceea ce știi, ….cât de frumoasă poate fi o zi după ce primești un zâmbet cald din inimă sau bei un ceai/ o cafea cu un prieten, ….a ieși din timp și din spațiu și a te bucura despre ceea ce ești, ….bucuria interzisă a unei felii de tort de ciocolată, ….mângăierea fină a mâinii copilului tău când ești frânt de oboseală, ….imensa emoție pe care o simți în corp când privești în ochii senini și infiniți ai iubitei/iubitului, ….senzația (fără putința de a o transpune în cuvinte) pe care o simți la finalul unui lucru/meci/competiție, ………..și putem continua așa, din perspectiva fiecăruia, cu multe, multe alte lucruri sau situații care pot face ca viața noastră să fie absolut minunată. Dar, în loc de aceste lucruri minunate pe care am putea să le transmitem, alegem să trimitem elevilor sau studenților noștri alte stări și valori. Stimate cadre didactice și colegi, a fost un singur moment din viața voastră cât să îi fi întrebat pe elevi/studenți:

„Cum arăta Soarele (sau Cerul, Norii) în acea zi?”

Sau poate că ar fi fost mai potrivit să întreb: Când v-ați pierdut ultima dată în albastrul azur al Cerului? Când ați privit cu relaxare, din traficul aglomerat, spre Soarele care răsare? Vă invit să nu ne mai plângem că elevii sau studenții sunt nu știu cum și fac nu știu ce, că nu sunt educați, că sunt bătăuși, că…..etc. Cum de ne plângem, noi cadrele didactice? Este ca și cum EI, elevii și studenții, ar trebui să vină gata educați și noi să constatăm cât de educați sunt. Haideți să ne revenim, să ne apucăm să facem ce dorim să facem: EDUCAȚIE! Să mai lăsăm la o parte unele dintre cerințele ABSURDE ale programei școlare pe care tot noi am creat-o ca să ne ascundem în spatele unor hârtii. Poate că numai mie mi s-a întâmplat ca la NICI un loc de muncă pe care l-am avut până acum să nu mă întrebe nimeni de câte sute de probleme și referate am făcut în școală! Toamna trecută, o prietenă mai tânără îmi povestea despre întreaga ISTERIE SEMIDOCTĂ prin care trecea cu fiul ei de numai 11 ani: repartizarea în clasa a cincea presupune ca un copil de 11 ani să parcurgă examene repetate la cât mai multe școli și apoi, să aleagă, în funcție de medie, unde se poate înscrie. De ce un copil de 11 ani face școală, apoi teme și meditații? Ca să ce? Dacă am avea bunul simț și am aduna orele pe care un copil trebuie să le petreacă concentrat, am vedea că el, copilul, muncește mai mult ca noi, adulții! La sănătatea fizică și mentală a copiilor chiar nu ne mai gândim? Vrem numai performanțe ca să ne valideze pe noi ca și profesori! Se spune că un profesor este bun prin rezultatele elevilor – nu prea cred că este și adevărat; dacă ar fi numai rezultatele obținute prin ceea ce se face în clasă, poate că aș mai crede, dar așa, dacă copilul are și meditator acasă, ……? Și o întrebam pe prietena mea dacă ea permite să îi fie stresat băiatul în halul acesta. „Ehheeei, nu chiar așa cum fac alți părinți, dar tot fac și eu! Nu pentru că aș vrea, ci pentru că vine copilul acasă și suferă că el nu face pregătire ca și ceilalți copii!” În contextul în care noi, cadrele didactice stresăm copii cu cerințele noastre, nu vi se pare normal ca reacția copiilor să fie una de respingere, adică de lehamite (în varianta cea mai bună) sau de abandon școlar? Auzeam niște discuții legate vai, vai, vai de abandonul școlar, și că în România rata acestuia este foarte mare! Da, așa este. Abandonul școlar are valori mari pentru că nu reușim să le captăm atenția învățăceilor, și pentru că nu există obiceiul învățatului zilnic. Și ne mirăm că vin la facultate și li se pare că a avea de învățat 170 de pagini este mult – adică, 170 pagini în 14 săptămâni = 12 pagini pe săptămână = 1,7 pagini pe zi la o disciplină! Ce doresc să spun este: orice fel de cerință avem față de celălalt este, de fapt, față de noi! Poate nu ne place, dar asta este! Dăm multe teme – de fapt, noi avem de mai mult timp pentru a dezvolta siguranța. Dăm multe probleme de rezolvat – este credința noastră că prin repetiția excesivă vom stăpâni teorema respectivă. Cerem nu știu câte referate – este dorința de a ne asigura că vom „avea cuvintele cu noi când va fi cazul”… etc. Sunt perfect de acord că pentru a ști ceva este necesară repetiția, că pentru a ști să scrii este foarte util exercițiul de scriere și citire, dar NU EXCESIV! Creierul prezintă particularități anatomo-funcționale prin care au loc procesele de creștere, dezvoltare și funcționare, de care chiar uităm? Monotonia este moartea sigură a creierului – sigur că vorbesc metaforic – monotonia nu face altceva decât să epuizeze neuro-transmițătorii din terminațiile neuronale și consecința fiind, în timp, oboseala de tip nervos, scăderea performanțelor sau chiar refuzul unor activități. Și îndreptarea atenției spre alte lucruri care nu sunt atât de solicitante: discuții pe facebook, jocuri, filme. De ce filme cu multă violență? Foarte simplu – descarcă multă adrenalină și dau o senzație în corp de viu, putere, bine, trăire. Statul pe scaun dă acea senzație? Nu! Știi ce a fost cel mai greu lucru de acceptat de către sportivii de performanță cu care am lucrat? Se poate face performanță și cu relaxare, fără încrâncenare! Această mentalitate a fost necesar să o contrabalanseze pe cea cum că este nevoie să fii mereu încordat, încrâncenat și să muncești mult, mult și din greu ca să obții rezultate! Așa este și cu elevii/studenții noștri: Ce ar fi dacă i-am învăța relaxarea? Ce ar fi dacă i-am învăța responsabilizarea? Și asumarea propriei vieți, fără să știm noi ce este mai bine pentru ei?  Ce-ar fi dacă i-am învăța să muncească? De mici în familia din care fac parte, și pentru a avea disciplina de a face ceva constant și consecvent. Și pentru a îi învăța că tot ce este în jurul lor are o valoare, nu pică din cer și nu este gratuit, nu ni se cuvine nimic așa, numai pentru că suntem pe Pământ! Ce-ar fi dacă i-am învăța să îi intereseze cum să facă în loc de cum să stea? Ce-ar fi dacă i-am învăța să caute soluții la situații, nu să primească răspunsurile gratuit?  Ce-ar fi dacă i-am învăța să gândească în loc să aștepte?  Ce-ar fi dacă i-am învăța să fie oameni și nu reportofoane care reproduc informațiile?

Ce-ar fi dacă fiecare dintre dascăli s-ar vedea

pe ei în locul celui pe care îl educă?

Tot așa s-ar comporta și dacă ar fi să se autoeduce?

Poate că unii dintre cei care citiți aceste rânduri mă știți din vremurile trecute, când eram foarte severă și intransigentă, și vă întrebați de ce nu gândeam atunci așa cum scriu acum. Eu mă bucur că măcar acum, prin toate cursurile și work-shop-urile la care am participat, am învățat să fac lucrurile diferit, să am o altă perspectivă. Dar schimbarea se poate produce numai dacă ieși din zona de confort, dacă faci eforturi de a îți recâștiga personalitatea. Poate că dacă noi, cadrele didactice, ne-am schimba pe noi și modul nostru de gândire, am putea schimba vieți. Și am putea salva și niște vieți. Ce ziceți? Până data viitoare, Zile binecuvântate! Paula  semnatura-paula-drosescu P.S. Te invit să-mi lași un comentariu. Îți mulțumesc pentru interesul tău!   P.S.S. Te invit să vizionezi un film minunat care se potrivește cu tema: Mame bune și nebune Este o comedie spumoasă despre un subiect care ne preocupă: cum să fii mama perfectă pentru copilul tău, care sunt granițele dintre da și nu, dintre a face și a nu face. Acceseaza filmul de aici    

2 comentarii la „Vineeee școala! Da’ cu ce vine?”

  1. Bună seara!
    Despre monotonie
    De ex.Un culturist face aceleași lucruri zi de zi:antrenament, alimentație,odihnă și totuși este foarte sănătos atât mental cât și fizic dar totuși el duce un stil de viață monoton cu puține distrageri și ieșiri din zona de confort.Asta cum se explică?

    Cred ca o alta problemă pe care o au copii din ziua de azi este concurenta:Ce notă a luat X?
    ce notă a luat y? Consider aceasta întrebare una extrem de distructiva pt copii.
    Și cred ca soluția este sa nu întrebăm copilul ce notă a luat X,Y ci sa îi spune din inimă Că el poate mai mult și ca noi avem pretenții de la el pt ca este un copil inteligent.
    Aștept răspunsul dvs.
    O seară bună!

    • Intrebarea pe care o adresati nu este clara. Ce doriti sa explic?
      Dumneavoastra va exprimati o parere, cu care putem sau nu fi de acord.
      Sunt de acord cu partea in care sa nu ii mai intrebam pe copii ce note iau ceilalți.
      Intrebarea potrivita este legata de cum s-a simtit sau ce stari a trait.
      Noi avem pretentii este echivalent cu noi avem asteptari si asta pune din nou presiune asupra copilului.
      Exista mai multe tipuri de inteligenta si din acest motiv este util sa fim mult mai specifici cand vorbim cu un copil.
      Multumesc pentru intrebari.

Lasă un comentariu

Share110
Tweet
Share