Procrastinarea poate fi învinsă?

„Pentru Dumneavoastră poate că este ușor, dar să știți că nu este așa!

Dumneavoastră vă iese totul!”

 Este afirmația unui tânăr care a venit la o ședință de coaching. Îmi povestea cum NU se poate să…… Din perspectiva lui  totul era dificil, nu se putea, mereu intervenea ceva și nu mai făcea ce își propusese.Nu-mi venea să cred că spusese așa ceva. Chiar așa să fie? Îmi ieșise tot ce-mi dorisem? Chiar fusese ușor? Ce însemna „totul”? Pentru o fracțiune de secundă întrebările au năvălit, și le-am promis (lor, întrebărilor) că voi reveni când voi fi singură.După ce ședința s-a încheiat, mi-am adus aminte de mine, cea de acum câțiva ani în urmă, cea de prin 1999 ….. la acea vreme am fost diagnosticată cu o boală care speria: Neoplasm stadiul IIIB! Chiar și pentru nespecialiști sună bu–hu huu, îți imaginezi deci cam cum este pentru un medic!Bine că între timp lucrurile s-au mai schimbat, percepțiile despre boală de asemenea, dar la acea vreme era un diagnostic cumplit. Îmi aduc aminte perfect ziua în care mi-a trecut prin minte o întrebare care a fost ca un duș rece pe care mi l-am aplicat personal:

„Tu, de fapt, ce vrei?”

Poate părea o banalitate, dar să nu uităm că era vorba de ceva care se petrecea acum 19 ani în urmă și când nu asistasem la explozia de știri și informații din zilele noastre. Acum, toate cursurile de dezvoltare personală vorbesc, într-o formă sau alta, despre „Ce îți dorești/ ce vrei să obții în viață?”Sigur că mi-am răspuns că: „Vreau să trăiesc!”.Așa ca de nicăieri am auzit: „De ce?”„Cum de ce? Nu este evident – ca să trăiesc!” …. și am ținut-o așa  câteva zile. Dar mi-am dat seama că răspunsul nu îmi oferea un motiv DESTUL de serios ca să fac ceva, cum spuneam atunci „să lupt!”După câteva zile, mi-a venit răspunsul care a m-a mobilizat și care pur și simplu a dat vieții mele un sens, a fost ca un magnet care mă ajuta să depășesc toate efectele secundare ale chimioterapiei. Nu are importanță care a fost răspunsul, ci că a apărut un răspuns la întrebare.De mult prea multe ori ni se spune să facem ceva. Dacă suntem disciplinați, ne supunem și acționăm. Dacă nu ne place ceea ce ni se impune, atunci devine extrem de dificil ca împotriva voinței noastre să facem ceva. Și atunci, motorul care ne face să mergem înainte, este

SĂ NE GĂSIM SINGURI UN MOTIV și SĂ GĂSIM PARTEA AMUZANTĂ

din ceea ce nu ne place. Mulți dintre copiii cu care lucrez sau dintre studenți îmi spun că nu le place școala, că sunt plictisiți, că trebuie să învețe discipline care nu îi interesează. Toate aceste sunt câteva din motivele are generează amânare, procrastinare. Da, pot să admit că nu le place, că sunt plictisiți, că nu sunt interesați, dar la toți le ofer o perspectivă diferită din care să privească lucrurile.Nu le place școala: este o afirmație mult prea generală.Ce anume nu le place? Școala ca și clădire, clasa în care învață, colectivul, colegul de bancă, care profesor anume?Nu le place că nu le place sau este părerea părinților/adulților care este preluată – mă uitam la postările de pe Facebook din prima zi de școală: foarte mulți dintre PĂRINȚI se PLÂNGEAU că a început școala pentru că pentru ei se complică viața, iar

ACEASTĂ ATITUDINE SE TRANSMITE LA COPII.

Puține au fost pozele în care PĂRINȚII și COPIII ERAU ENTUZIASMAȚI că urmează o nouă  experiență, că urmează socializarea și poveștile (mai mult sau puțin adevărate), că vor învăța lucruri noi.Este important să acordăm atenție la

STAREA din care ÎNCEPEM SĂ ÎNTREPRINDEM CEVA:

dacă ea este o stare emoțională de vibrație joasă (nu-mi place, m-am săturat, nu mai vreau, nu cred, nu-mi place), cam care este energia care se va transfera asupra ceea ce facem? Și cam ce fel de rezultate vom obține?  V-ați întrebat care este semnificația faptului că cineva se plictisește? Exact: nu a identificat ceva spre care să își orienteze atenția, nu a identificat ce îl motivează! Sau altfel spus, nu a fost învățat să privească din perspective diferite o situație.Unii dintre studenți îmi spuneau că se plictisesc la facultate pentru că sunt unele informații care se repetă. Depinde pe ce ne concentrăm atenția: dacă ne concentrăm pe asemănări – adică să urmăresc un material și să îmi repet în minte, cu o voce critică: „asta știu, asta știu, asta știu!” nu am găsit nimic care să mă mai provoace ca să fiu atent/ă, și atunci dau voie plictiselii să mă domine. Dar dacă, în loc de această atitudine, am să mă provoc singur/ă să urmăresc diferențele, lucrurile noi, inflexiunile vocii, accentele de intonație, gesturile, să  identific care sunt emoțiile pe care mi le transmite acea persoană, mă voi conecta într-un mod mult mai subtil – și atunci câștigul va fi și al meu, și al persoanei. Când spun câștigul meu, este evident la ce mă refer. Dar ce vreau să spun că este și câștigul celuilalt? În momentul în care eu urmăresc cu interes o prezentare, un curs, un material – chiar dacă sunt informații știute, dar sunt atentă la diferențe, la ce aș face eu în situația respectivă, cum aș spune eu lucrul respectiv, care este limbajul non-verbal utilizat, care sunt emoțiile pe care mi le transmite persoana respectivă – atunci se creează o vibrație de susținere a vorbitorului, vibrație care este receptată și îl face să livreze tot ce poate la valoarea sa maximă!Trebuie să învețe discipline care nu îi intereseazăeste un alt motiv pentru care apare destul de frecvent pentru lipsa de motivație. Școala sau facultatea sunt ca nișe „bufete suedeze” în care sunt prezentate tot felul de lucruri, dar nu le mănânci pe toate în același timp: da, este adevărat. Dar includerea varietății de discipline aduce biți de informații, piese de puzzle care să ne ajute la construirea propriei personalități – de ex: matematica ne învață să gândim logic, istoria să ne dezvoltăm capacitatea de a memora, geografia ajută la formarea imaginației, educația fizică ne ajută să ne dezvoltăm un corp fizic sănătos, muzica ne învață armonia, etc. Nu are cum să nu îți placă ceva despre care nu știi imic! Și acum să revenim la amânare, la procrastinare. Sunt unii părinți care se plâng că nu știu ce să se mai facă pentru că dragii lor copii nu fac, nu învață, nu știu ce vor, nu se hotărăsc, nu….Răspunsul este sub forma de întrebare:

I-ați învățat să gândească sau i-ați învățat să critice?

Ce își doresc copiii să facă? Care sunt aspirațiile lor?

Care sunt lucrurile care îi fac fericiți?

Am lucrat foarte recent cu o persoană pe care de câte ori o întrebam ce își dorește, ce o face fericită, ce intenționează să facă, cum își vede viața peste 5 ani – mereu îmi răspundea „Nu știu!” și asta pentru că mereu părinții îi spuneau ce să facă, unde să meargă, cum să se comporte, etc.

Care sunt preferințele copiilor?

I-ați încurajat să experimenteze și ceea ce îi sperie, supără?

(ca să vadă ce este DINCOLO de aceste stări)

Copiii au responsabilități clare în cadrul familiei?

(mai multe despre acest subiect într-unul din articolele viitoare)

 Te invit să-mi lași un comentariu sau să-mi trimiți întrebări punctuale. Zile binecuvântate și magice!   cu drag, Paula 

Lasă un comentariu

Share14
Tweet
Share