Părinți emoționali și copii copy-paste

De ce să aducem claritatea mentală în viața noastră?

Timp de citire: 10-12 minute

Dragii mei veți citi un articol cum nu am mai scris pentru că am explodat!
Dacă nu sunteți dispuși să priviți ceea ce am scris dintr-o perspectivă diferită față de gândirea obișnuită, veți lua articolul personal și veți experimenta scenariul incorect că am ceva cu cineva!

Despre ce veți citi?
Despre:
……… cum să acționăm în loc să reacționăm!
………cum să ne raportăm la evenimentele prin care trecem!
………cum să ne gestionăm viața ca să obținem calitatea vieții pe care o trăim!
………ce facem cu și din viața noastră!
………șantajul  emoțional,
………hiperprotecție parentală, dar mai ales despre cât de mult rău putem face copiilor noștri pornind de la cele mai bune intenții!
………și mai ales despre lipsa de claritate mentală în care creștem!

Vă invit să citiți articolul până la final,
chiar dacă este vorba despre studenți,
lecțiile sunt cu atât mai valabile pentru părinții care au școlari.

Unei țări bolnave și suferinde, cum este România, criza aceasta era tot ce îi lipsea ca derapajul să fie maxim. Am credința fermă că o țară are nevoie de oameni sănătoși (fizic, mental, emoțional) care apoi să fie educați. Astfel de oameni pot construi o țară prosperă, să o ajute să evolueze, pentru ca ulterior locuitorii ei să o ducă mai bine – cu alte cuvinte: întâi facem/construim/acționăm și apoi, avem, niciodată nu are cum să se pornească de la să ni se dea și apoi, facem și noi ceva.

Venirea virusului X m-a pus față în față cu o realitate dură: mi-am dat seama că noi, ca societate, nici nu ne mai dăm seama ca ne-am pierdut claritatea mentală, am uitat de valori, ne-am abandonat obiectivele, ne poziționăm ca și victime, așteptăm să vină cineva să ne salveze etc.

Din perspectiva mea, CLARITATE MENTALĂ
înseamnă că: observi faptele, le analizezi, decizi și
acționezi dintr-o zonă de calm și liniște,
pe bază de logică și pași de acțiune,
cu gândul la consecințe (pe termen scurt, mediu, lung),
și devii RESPONSABIL/Ă,
fără să implici gândirea emoțională, temperamentală.

Prin instituirea stării de urgență, mulți dintre noi am înțeles să stăm în casă și astfel a apărut un extra-timp pe care am fi putut să îl folosim eficient. Unii dintre noi chiar au făcut-o.

Alții au folosit acest timp într-un dolce far niente inactiv – adică să nu facă nimic, să nu participe la ore, să nu mai învețe, să nu facă referate și în principiu, să nu își mai bată capul cu facultatea pentru că este „criză” – aici este prima mare greșeală de logică: există o potențialitate de îmbolnăvire de care ne putem feri, da, să nu socializăm foarte mult, da, corect – dar nimeni nu spune să ne putem viața/gândirea în stand-by.

Ori mulți dintre studenți asta au înțeles și ales să facă. În loc să învețe, unii au ales varianta: hai să pierdem timpul văicărindu-ne (Vai ce ne facem?, Vai, dar cum vom da examenele? Vai cum va fi? Vai ce ne-a lovit? Vai, nu ne putem concentra pentru că nu știm ce se întâmplă!……și alte Vai-uri din aceeași categorie.) La momentul respectiv le-am explicat studenților cum să gândească lucrurile logic, în algoritmi/pași de acțiune:

• Este ceva care ține de mine?

Dacă DA – fac ceea ce ține de mine.
Dacă NU, atunci identific ce este în puterea mea să fac ca să mă simt mai bine în condițiile date (pe care NU POT SĂ LE CONTROLEZ).

Întrebarea este profund clarificatoare: să conștientizez dacă ceva depinde de mine și dacă pot să schimb situația în care mă aflu. Uneori este suficientă numai această întrebare ca să îndepărtăm stresul la care ne supunem.

• Ce mă poate ajuta acum?

Să îmi păstrez calmul și luciditatea, să fac în așa fel încât să aduc plus-valoare în viața mea, etc (fiecare poate găsi pentru sine variante, eu am dat numai niște exemple). Ok, dacă ceea ce am identificat ca fiind de ajutor reprezintă direcția spre care să mă îndrept, cum pot să fac să implementez aceste lucruri în viața mea?

Sensul întrebării este de a îmi muta atenția de la situația care mă stresează/supără, în care mă aflu, pe care nu am cum să o modific, spre ceva care poate să mă ajute sau măcar să îmi producă mai puțină emoție de vibrație joasă.

• Pe ce să îmi fixez atenția?

Văicăreala, vorbitul îndelung la telefon și schimbul interminabil de mesaje ce îmi aduc bun/constructiv?
Dacă nimic, ce altceva pot face ca să îmi servească mie și anturajului meu?

Mi s-a părut incredibil, când, cam cu două luni în urmă, am lucrat cu o domnișoară și în timpul ședinței de 80 minute nu reușea să își ia ochii de la mesajele de pe telefon sau de la prietenul ei care mișuna prin jur! Cred că foarte multe persoane, tinere și foarte tinere, dar și mai „coapte”, suferă de SMARTITĂ: vă rog să nu căutați în DEX că nu există acest cuvânt, este unul pe care l-am inventat acum prin care combinația: telefon smart + sufixul –ită care în medicină este sinonim cu boală. Deci, vorbesc de boala de a sta cu ochii în telefon, ceea ce este extrem de grav: derularea rapidă, prin touchscreen, a imaginilor nu dă timp creierului că formeze rețele neuronale, să asocieze informațiile din arii corticale diferite, să integreze știrile cu emoțiile, să dea timp în verificarea datelor, în elaborarea proceselor proprii de gândire. Derularea foarte rapidă a informațiilor face ca să nu mai existe posibilitatea de a ne fixa atenția asupra ceva, deci, să nu ne mai putem concentra. În plus, această rulare extrem de rapidă mai vine cu un inconvenient major: persoana care urmărește rețele de socializare obține foarte rapid plăcere prin imagini, desene, citate, filmulețe și nu mai depune efort să citească texte mai lungi, sau să scrie o compunere, să deseneze – prin acestea din urmă obține mult mai greu plăcere (serotonină) ceea ce o face să se îndepărteze de metodele clasice de învățare. Da, telefonul poate fi un instrument minunat dacă este folosit optim, dar și o unealtă care să ne întoarcă împotriva noastră.

• Ce aș putea face ca să îmi fie bine mie și familiei?

Întrebarea are scopul de deturna atenția spre zonele în care se pot găsi soluțiile, îndreaptă spre acțiune.

• Ceea ce fac acum mă duce mai aproape sau mai departe de ceea ce îmi doresc pentru mine, în viața asta?

Prin această întrebare îți aduci aminte ce îți dorești, unde vrei să fii și faci astfel încât viața ta să ajungă să curgă așa cum îți dorești – este tot o întrebare care te direcționează spre acțiune și ajută în menținerea focusului pe obiectiv.

Tu ce alte întrebări clarificatoare folosești în situații critice? Te invit să împărtășești cu noi, acum! Mulțumesc!

Deși am vorbit cu studenții, le-am explicat cum să își organizeze timpul și să își seteze prioritățile, ce pot face, cum să își schimbe starea emoțională, mulți dintre ei pur și simplu mi-au dat IGNORE. Este ok, dezvoltarea personală nu este pentru toată lumea.

Numai că a venit sesiunea, și apoi restanțele, după care re-restanțele la restanțe.

Sunt de 29 de ani în învățământul superior. Niciodată, dar niciodată nu m-a întrebat nimeni care este gradul meu de mulțumire vis-a-vis de modul în care s-au comportat studenții la orele mele. Cadrele didactice pot aprecia numai răspunsurile, nu și comportamentele.

De ce numai studenții notează cadrele didactice? Paradoxul este că uneori nici nu vin la cursuri și își dau cu părerea despre ce predă cadrul didactic la cursul la care el/ea nu au fost prezenți, vi se pare normal? Mie, nu.

Am observat o percepție extrem de periculoasă în rândul elevilor/studenților cum că am fi două tabere diferite – „noi și ei” – uitându-se că, de fapt, ar trebui să fim parteneri care să construim, nu dușmani care se luptă. Această mentalitate este profund înrădăcinată în mentalul colectiv, alimentată de traumele și experiențele personale legate de sistemul de învățământ: îmi aduc aminte că eram într-o tabără de dezvoltare personală când trainerul a dat o temă de lucru și a format echipele de practică. Cineva din echipa în care eram a mers la trainer și l-a rugat să fie schimbat din echipă pentru că a aflat că eu sunt profesor universitar, asta fără măcar ca eu să fi spus ceva; ulterior, a recunoscut că avea o traumă, dar pe care nu are curajul să o lucreze.

Deci, ziceam de tabere care sunt în războiul notelor: noi, cadrele didactice „nu dăm examenul” sau „nu punem nota dorită”. Examenul nu este o marfă care „se dă” sau „se ia”.
Profesorul predă; studentul vine la examen și demonstrează ceea ce știe.
Este atât de simplu!
Examenul nu este o marfă, ca la piață; este rezultatul unui proces de acumulare pe parcursul unui semestru – ca fie mai clar: examenul = efortul studentului pe un semestru.

Da, profesorul se poate „încăpățâna” și să considere că un student nu poate obține notă de trecere dacă la examen aude că:
….ficatul este situat în torace,
…omoplatul este un os al bazinului,
…foița care acoperă inima se cheamă glomerul renal,
…că omul are trei plămâni – doi în partea dreaptă și unul în partea stângă și alte asemenea!

Examenul este considerat, de către unii studenți, ca fiind o sperietoare, o piatră de încercare, ca un război, o confruntare, un test cât de mult poate copia/păcăli vigilența profesorului. Dacă abordarea este una de „nu învăț”, „nu mă interesează”, „nu pricep”, „nu înțeleg, dar nici nu vin la orele de consultații” rezultatul care poate fi? Exact cel care conduce spre restanțe, re-examinare, re-reexamninare.

Și ca totul să fie perfect, se plâng părinților că nu iau examenul. Din acest moment întră în luptă „artileria grea” (părinții), care nu cunosc decât partea de adevăr prezentată de student/ă. Redau din plângerile părinților – aș vrea să le mulțumim pentru că din ceea ce mi-au reproșat putem învăța cu toții, este un bun exemplu de așa nu.

Revin, mentalitatea că:

• un examen „trebuie să ni se dea” este una foarte gravă, atât pe termen imediat (studentul nu mai depune nici un efort, nu face nimic pentru rezultat), dar și pe termen mediu și lung (carența informațională conduce spre o persoană nepregătită să facă față pieții muncii competitive).

Ce se obține cu acest „să-mi dea examenul” la presiunea familiei? Mentalitatea că mama/tata vor rezolva orice situație, cel/cea implicată nu mai trebuie să fac nimic pentru că părinții vor găsi o cale de rezolvare. Acest gen de abordare șuntează responsabilitatea și asumarea rezultatelor/nereușitelor, și în consecință studentul nu va învăța ce are de făcut astfel încât altă dată să nu se mai repete situația. Cu alte cuvinte, părinții își privează copii de experiența învățării, nu îi ajută să devină adulți responsabili care să își recunoască ce nu fac, ce ar fi util să întreprindă susținut, cum să muncească ca să obțină un rezultat. Și ca și cum nu ar fi suficient, această hiperprotectivitate se va perpetua și la nepoți, etc.
Dumneavoastră angajatorul „vă dă” ceva necuvenit? Întreb, așa, de curiozitate.

• „că am plătit reexaminarea așa că trebuie să îl/o treceți la examen”

Care este legătura dintre plata unui examen și cunoștințele acumulate? Nici una.
O mentalitatea extrem de periculoasă care se rostogolește în societate este aceea conform cărei, dacă plătești ceva, poți avea ce îți dorești. Da, sunt lucruri care se pot cumpăra, și altele nu. Examenele sunt din categoria celor care se pot trece cu muncă/efort/inspirație/determinare.

Eu pot să înțeleg că ne dorim tot ce este mai bun pentru copii noștri, dar în același timp trebuie să îi învățăm că sunt lucruri pe care NUMAI EI le pot face, și nimeni altcineva. Dacă am învăța să dăm valoare la ceea ce fac copii noștri, ei ar învăța, la rândul lor, să facă/muncească/învețe mai des și cu siguranță nu s-ar mai ajunge la astfel de situații.

• „am aici chitanțele de la cele 6 reexaminări pe care le-am plătit!”

Stimate părinte, nu am să dau sfaturi, dar dacă după a doua reexaminare studentul nu ia notă de trecere, nu era cazul să interveniți? Ba da!
Adică, să vii și întrebi cadrul didactic despre ce este vorba și să mă cunoști și pe mine, nu numai poveștile pe care le înghiți nemestecate de la „copil”. Îmi aduc aminte că la un moment dat am fost invitată la o masă de prânz unde erau mai multe persoane pe care nu le cunoșteam. Am stat lângă o doamnă cu care am râs aproape tot timpul, până la un moment dat când cineva mi s-a adresat pe numele de familie. Doamna s-a întors mirată și m-a întrebat: „Acea doamnă Drosescu de la Kineto? Doamnă, păreți foarte simpatică, nu așa cum mi-ați fost descrisă de copilul meu!”

Revin, printr-o astfel de abordare ce exemplu îi dăm copilului?
Îl învățăm inacțiunea, să comenteze la adresa cuiva, să ne plângem reciproc cât de nefericiți suntem că există cadre didactice exigente…. în loc să îl învățăm să acționeze, să vadă cum se poate schimba situația, să își schimbe perspectivele.
Știu că se poate să doară un examen neluat, dar nu este decât un examen care poate fi trecut cum au făcut-o câteva mii de studenți. Dacă ar exista un singur student care obține notă de trecere, înseamnă că se poate, deci este necesară concentrare pe acțiune.

• „are ceva cu copilul meu!”

Informez, cu respect, pe toată lumea că nu am nimic cu nimeni, VREAU DOAR SĂ ÎI ÎNVĂȚ CEVA care, ce să vedeți, le va fi util în profesia lor – deci, deduc că fac rău, că nu este bine să vrei să îi educi pe studenți; atunci la ce bun facultatea, dacă nu pentru învățare?

• „este prea exigentă!”

Care sunt criteriile după care ați stabilit scala de apreciere?
Prea exigentă în raport cu…….?
Care este competența celui care stabilește exigența?

În programarea neurolingvistică, afirmația de mai sus este considerată o generalizare: este o afirmație care nu are criteriile incluse, care nu are reperele la care face referire ceea ce manipulează procesele de gândire în mod periculos. Ca sugestie, când vorbim cu copiii noștri, să îi învățăm să nu arunce afirmații pe baza cărora, ulterior, se construiesc procese de gândire incorecte. În cazul de față, orice cerință aș avea, mai mult decât zero sau foarte puțin peste este considerată exigență. Așa să fie? Corpul uman este foarte complex și din păcate nu pot să predau numai ½ de inimă sau numai loja anterioară a unui segment.

• „examenul este din ce în ce mai greu!”

Nu examenul este din ce în ce mai greu, ci distanța studentului față de momentul în care s-a predat materia – aici este o anomalie a sistemului care permite ca un student să susțină un examen din semestrul I, anul I și în anul III, semestrul II – adică, dacă nu a trecut examenul de Anatomie, merge așa toată facultatea, fără baza Anatomică.
Și apropos de acest „greu”: sunt studenți care au răspuns la peste 80% din întrebările „grele”, deci se poate.
În fiecare an sunt studenți care iau 9 sau 10 la aceeași materie, deci se poate.
Și ajungem din nou la mentalitatea despre muncă și despre lucruri realizate la timpul lor pe care ar trebui să o inoculăm, noi, adulții.

• „dacă nu trece examenul, facem reclamație la Rector”

D-nul Rector NU poate trece note la alte discipline decât ale Domniei Sale, și nici nu ne spune ce note să punem. D-nul Rector dorește ca fiecare dintre noi să ne ținem orele și să respectăm niște cerințe din fișa postului – ambele situații le-am îndeplinit.

Din experiența ta, ce alte fracturi în gândirea logică ai mai auzit/observat/întâlnit? Împărtășește-le cu noi!

Aș vrea să se înțeleagă că am și studenți minunați, care chiar învață. Dacă aveți nevoie de kinetoterapeuti buni, buni, întrebați-mă – pentru că am o listă luuuunggăăăă de oameni de primă calitate care știu foarte bine ce fac, au rezultate, pentru că ce să vezi: au învățat și apoi au aplicat!

Respect PROFESIONIȘTILOR!

Din fericire pentru mine, da – avem și studenți minunați care muncesc, pe care îi vezi cum progresează, cum se străduie, cum își însușesc experiența neplăcută a unei restanțe, cum au bunăvoința de a face efortul de a înțelege ceea ce prezinți, studenți care pe lângă participarea la ore muncesc să se întrețină sau care investesc din foarte puținul pe care îl au în cursuri de dezvoltare personală. Pentru toți aceștia, RESPECT și SUSȚINERE din partea mea.

Ca o concluzie, cum dobândim CLARITATE MENTALĂ și cum ne ASUMĂM RESPONSABILITATEA pentru propria viață?

• orice fel de informație NU O MAI LUĂM PE NEMESTECATE, nu mai înghițim tot ce ni se spune – observăm dacă există o legătură de cauză–efect între afirmații, altfel este o fractură de logică – ca în exemplele de mai sus
• mă gândesc la ce mi se întâmplă/la ce nu îmi place din viața mea, iar apoi la CUM și CU CE pot schimba ce nu îmi place în viața mea
• în fiecare zi observ „mâncătorii de timp și energie”: TV, rețelele de socializare, vorbitul inutil, bârfa, critica etc, și folosesc timpul respectiv pentru a face pași spre a obține ce-mi doresc
• în fiecare zi am grijă să mă întreb: „Dacă fac acest lucru sunt mai aproape sau mai departe de obiectivul pe care mi-l doresc?”
• urmăresc 2-3 oameni de succes și cum au reușit ei, apoi observ ce mi se poate potrivi și aplic – modelarea/adaptarea modelelor
• sunt singurul/singura responsabilă pentru ceea ce mi se întâmplă, așa că pot schimba ceea ce vreau să trăiesc (da, este adevărat că este despre a munci, dar și a munci poate fi plăcut și ușor, dacă chiar faci cu plăcere ceea ce dorești).

P.S. Nici nu îți imaginezi cât de mult poate VALORA UN COMENTARIU pe care te invit să îl lași mai jos. De ce este așa de important? Pentru că dacă ai o opinie diferită, putem învăța perspective care ne scapă. Dacă suntem de aceeși părere, putem forma o comunitate de oameni care să aducă claritate mentală și celor din jur, astfel fiind mai mulți cei care au viața pe care și-o doresc. Deci, aștept să intru în legătură cu tine!