Eu vă spun sincer că nu mai pot* să îmi păstrez calmul când aud afirmații de genul:
Starea asta am moștenit-o de la mama/tata/din familie!
Așa era și mama/tata, mătușa/bunica!
Zilele trecute lucram cu o domnișoară de 24 de ani care a solicitat o consultație pe o temă de nutriție – am acordul ei să scriu despre ceea ce am discutat. Dar, din dialogul cu ea și din anamneză, a rezultat că nu alimentația este cauza simptomatologiei ei, ci emoțiile pe care le trăia și de care nu era pe deplin conștientă.
Când i-am spus că este important să își schimbe starea emoțională din care privește lucrurile, mi-a spus că: nu se poate, că așa este ea, așa a fost și mama, și bunica, TOATE relațiile pe linia de familie dinspre mamă au fost la fel (nefericite, nu au avut noroc la bărbați, dacă ar fi avut avere le-ar fi fost mai bine).
Stăteam în fotoliul meu și nu-mi venea să cred ce aud!
Ok, este foarte simplu să găsim pe cineva vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă, pentru ce nu suntem/avem. Ai observat că dacă apare un NU imediat este însoțit de explicații care mai de care mai sofisticate și numeroase?
Dacă este un DA, o acțiune vine simplu, fără alte explicații. Ai remarcat?
Povestea cu „transmiterea genetică” sau cu „gene bune/rele” stă cam așa: o genă reprezintă un segment al moleculei ADN care „coordonează” celulele unui organism viu cum să producă anumite proteine cu roluri bine definite în funcționarea acelui organism. (nu este definiția din genetică, dar este mai simplu de urmărit).
Și, dacă ai răbdare, poți urmări un filmuleț de 4 minute despre ce sunt genele:
Deci, este foarte adevărat că genele poartă în interior informație care se transmite mai departe la urmași. Dar, în afară de informație, este important MEDIUL în care crește o persoană: există numeroase studii care arată că gemenii univitelini, care sunt despărțiți la naștere și crescuți în medii diferite, au evoluții diferite.
Deci, mediul fizic în care ne dezvoltăm este important.
Când spun mediul extern, am în vedere două aspecte distincte: mediul fizic (locuință, localitate, climă) și câmpul energetic în care fiecare dintre noi crește și se dezvoltă. Nu este așa că prea puțini dintre noi ne gândim și la asta! De obicei, părinții sunt grijulii cu ce mănâncă copii, cum îi îmbracă (nu dacă este sănătos pentru ei, ci modern!), cât de poluat este aerul, să fie sănătoși +/- vaccinați. Dar care este starea câmpului energetic în care cresc copii? Acestui aspect i se acordă mai putină atenție. Chiar dacă nu ai fost preocupat, până acum, de energetică, gândește-te logic: încă din momentul fecundației, viitorul organism „locuiește” într-un mediu supus oscilațiilor de vibrație, care nu are cum să nu influențeze dezvoltarea sa – dacă mama, atunci când află că este însărcinată, se bucură, se declanșează un tip de vibrație. Dacă bucuria este împărtășită și de tată, câmpul energetic în care se va dezvolta viitorul copil este unul suportiv.
Dar dacă unul din părinți sau chiar amândoi nu îl doresc pe copil, care este tipul de vibrație energetică în care acesta se va dezvolta?
Pe scurt, tipul de vibrație în care creștem, ne dezvoltăm,
cu care ne obișnuim, își va pune amprenta pe cum vom fi –
și nu are legătură cu transmiterea genetică!
Altfel spus, dacă mama, pe durata sarcinii, va fi în permanență obosită, stresată, cu multe griji pe cap, copilul preia acest model și comportamentul lui va fi unul identic. Dacă în primii ani de viață copilul asistă la tot felul de certuri, bătăi, infidelități, atunci acesta este modelul pe care îl preia și se va comporta în concordanță cu „programul implementat” în mintea sa subconștientă! Nu are NICI o legătură cu transmiterea genetică.
Ce altceva mai are importanță?
Sunt importante situațiile prin care fiecare dintre noi trece
și din care ne formăm credințe, convingeri,
autolimitări, în conformitate cu care vom acționa ulterior.
Dintre toate situațiile prin care trecem în copilărie, pe care le experimentăm se dezvoltă elemente de personalitate care ulterior ne vor defini.
În primii ani de viață, copilul are nevoie de: afectivitate, siguranță, explorare, integrare, printre altele. Fiecare dintre aceste nevoi psihologice este ca un fel de piatră de temelie în structurarea personalității copilului.
Nu se transmite genetic lipsa de afectivitate – este numai ceva care lipsește din educație: poate că părinții noștri nu și-au manifestat afecțiunea așa cum am fi avut noi nevoie, sau poate chiar nu au știut că pentru a avea valoare și stimă de sine, un copil are nevoie de afecțiune exprimată clar, direct și deschis.
La fel și cu siguranța – nu există o genă care să transmită, dominant sau recesiv, siguranța de sine. Aceasta se educă, se exersează și se aplică încă din primii ani de viață – despre încrederea în sine am scris mai multe articole, dintre care:
Vreau să îi dați încredere în el sau Încrederea nu se ia, nu ți se dă, o ai!
Și nu în ultimul rând, este fundamentală:
Conștientizarea!
Pur și simplu să ne observăm, să ne monitorizăm singuri.
Dacă ceva nu merge, schimbă!
Dacă îți dorești ceva, acționează!
Dacă identifici un model de succes pe care ți-l dorești, urmărește ce mai ai nevoie ca să ajungi acolo unde dorești!
Și despre acest subiect am scris:
Mintea subconștientă: lungul drum de la inamic la prieten
În acest articol ai și pași de acțiune:
Pierderi șoc! Ego și Conștientizări
Ceea ce doresc să subliniez prin acest articol este să nu ne mai complacem și să nu mai luăm totul ca pe ceva implacabil.
Te invit să-mi lași un comentariu sau să-mi trimiți întrebări.
Zile binecuvântate și magice!
cu drag, Paula
*P.S. Știu că eu le spun tuturor celor cu care vin în contact că NU POT: NU există, dar doresc să ne centrăm atenția pe un alt aspect……pentru cei care nu știu despre ce este vorba am scris un articol
