Copii au nevoie de lucruri clare, de repere

Le cerem copiilor noștri să fie mai buni, să aibă rezultate la învățătură mai bune, să facă lucrurile mai repede, să învețe mai mult, să termine ce au început și exemplele pot continua.

Când avem astfel de cereri, creierul se întreabă, metaforic vorbind:

Mai bun comparativ cu……?
Acum nu sunt bun?
Cum înseamnă „mai” bun?
Cum fac „mai bun”?
Ce este asta „mai bun”?
De unde iau „mai bun”?
La ce materie să fiu mai bun? etc.

Sigur că la nivelul nostru de logică, noi înțelegem despre ce este vorba: fie am fost învățați ce înseamnă „mai bun”, fie avem ceva experiențe din care am dedus despre ce este vorba sau ne-am imaginat că înțelegem.

Dar dacă vorbim de un copil, cum credem noi că poate gestiona un întreg proces abstract?

Ce înțelege el, copilul care tocmai își formează sistemul de gândire și analiză?

Este ca și cum ne-am sui în mașină și vrem să ne plimbăm fără să punem pe GPS coordonatele și ne așteptăm să ne fi plăcut plimbarea care nu a fost așa cum ne-am imaginat-o !

Are logică ultima frază?

Nu!

Exact despre asta este vorba.

De ce este așa de important să dăm repere, elemente de cuantificare?

Reperele acționează ca niște „obiective/borne” de etapă.

Mintea are o direcție clară:

– sunt în punctul X și trebuie să ajung în Y,
– în intervalul de timp….,
– făcând……singur sau împreună cu……..
– pe durata a …….
– fac cutare lucru…..

Numai prin cerințe clare putem obține rezultate.

Altfel este un fel de ceață în care rămânem și noi și copilul.

Peste toate se adaugă multă frustrare reciprocă:

– noi pentru că facem „tot ce este mai bine pentru copilul nostru”

– și copilul simte că vrem ceva de la el, dar nu identifică ce. Ulterior, copilul poate gândi ceva de genul: decât să-i fac nemulțumiți pe mama și tata, mai bine nu fac nimic. Și dacă nu fac nimic de ce ei sunt supărați și mai tare?

Sigur că este numai o posibilitate din viața reală, eu am vrut să subliniez un mecanism care se instalează în mintea unui copil. Și ulterior, ca adult va fi tot cronic nemulțumit pentru că acesta este modelul cu care a crescut. Deci, nu este cazul să ne mai mire ceva, ci să schimbăm modul de comunicare cu copii noștri.

Reperele/criteriile sunt o formă de clarificare a comunicării cu noi și cu cei din jur.

Aș vrea să te mai gândești la ceva: prin acest mod de a ne comporta față de un copil știi că îi dezvoltăm frica de eșec? Uite aici un articol despre acest subiect conex:

Capcana unui cuvânt: Eșec!

Tare mult m-aș bucura dacă ai face o sinteză a ideilor cu care rămâi – lasă lista ta în comentarii. Mulțumesc!