Părinți: VOI luați loc în bănci și trimiteți copii la joacă!

Timp de citire: 8 minute

Material în variantă audio aici: https://youtu.be/SX4PkFQrNWA

Este toamnă, începe școala și experimentăm trăirea în niște clișee pe care le amplificăm cu fiecare an care trece, fără să ne dăm seama sau să luăm măsuri.

A venit momentul să aducem ceva claritate și conștientizare în ceea ce facem/gândim legat de școală și copii noștri.

Perioada aceasta din an vine la pachet cu necesitatea achiziționării rechizitelor și a schimbării garderobei și încălțămintei – pentru că se apropie iarna și sunt necesare alte haine copilului care a crescut. Este un „sport” pe care părinții l-au mai practicat și în anii trecuți, au jonglat cu prioritățile financiare ale familiei, au redus din dorințele personale ca „să aibă copilul și să fie în rând cu ceilalți, să nu sufere că îi lipsește ceva!”.

Și, pentru tot acest efort, părinții așteaptă NOTE BUNE la învățătură, să nu „fie făcuți de râs” față de ceilalți părinți, să nu fie judecați că odorul lor nu este așa cum și l-au imaginat/dorit.

Părinții cer copiilor să învețe bine ca să intre într-o clasă bună,
la un liceu bun, pentru ca apoi
să aibă o meserie/profesie bună,
ca să aibă bani
și să le fie bine!

(Repetiția cuvintelor este intenționată.)

Din punctul de vedere al INTENȚIEI din care sunt spuse cele de mai sus, nu este nimic nepotrivit – fiecare părinte vrea ce este mai bine/bun pentru copil său.

Ceea ce este de analizat este MODALITATEA în care sunt transmise intențiile, și din ce ENERGIE se face acest lucru. Te-ai gândit la asta până acum?

MODALITATEA în care părinții transmit ce își doresc ESTE PROFUND ABSTRACTĂ, pentru că nu sunt clare criteriile și reperele pe care se bazează atunci când emit afirmațiile.

Vă invit să mai citim încă odată fraza de mai sus:

Părinții cer copiilor să învețe bine, ca să intre într-o clasă bună, la un liceu bun, pentru ca apoi să aibă o meserie/profesie bună, ca să aibă bani și să le fie bine!

Din fraza aceasta ce aude un copil?

Bine, bună, bun, bună, bine…..și în mintea lui apar întrebări sau afirmații legitime:

Ce-o fi și acest Bine/Bun/Bună, de este așa de des folosit de mama (tata)?
De ce Bine/Bun/Bună are/au așa o putere asupra părinților mei?

În cazul adolescenților se mai adaugă:
Nimeni nu mă întreabă ce simt?
Cum să îi împac pe părinți și pe mine în același timp?
Eu îmi doresc altceva pentru mine! Cum să le spun părinților?

Sigur că eu am subliniat în tușă mai groasă dialogul intern al copilului, tocmai ca să conștientizăm cât de ABSTRACT vorbim cu aceștia. Îi tratăm ca pe niște adulți care au capacitatea de adapta informația la context. Oricum ar fi, astfel de afirmații nu sunt indicate nici între adulți – abstractizările, generalizările, subînțelegerile sunt sursa dezacordurilor, conflictelor, animozităților, discuțiilor și divergențelor.

„Să înveți bine, să ai note mari” pe lângă că este prea abstract formulat, mai naște și întrebarea:
„De ce să am note mari? La ce îmi ajută notele ca să reușesc în viață?”

Și răspunsul automat care poate apărea este în proverbul: „Ai carte, ai parte! ”
Poate că alți părinți ar răspunde: „Ca să intri la facultate!” sau „Să ai o profesie bună! ”

Răspunsurile de mai sus sunt din zona abstractă: nimeni nu poate garanta copilului că nota 10 va asigura succesul în viață. Ascultam zilele acesta un interviu cu un vlogger de succes, Selly, care spunea că trebuie reformat din temelii sistemul de învățământ din România, dacă dorim să mai avem oameni educați! Afirmația aparține unui tânăr care tocmai a terminat liceul! Doamne, câtă dreptate are! De ani de zile spun același lucru! Nu numai că spun, dar și aplic în modul în care predau sau vorbesc cu studenții și în acord cu ceea ce poate să le fie util. Uite unul din cele mai recente articole în care scriam despre toate acestea:

Părinți emoționali și copii copy-paste

Revin, nota nu garantează nimic, mai ales dacă învățarea este mecanică, iar informațiile nu sunt legate între ele și nu sunt PROIECTATE ca UTILITATE ÎN VIITOR!

Din perspectiva mea, în procesul de învățare sunt implicați deopotrivă:

• cadrele didactice
• părinții
• alți participanți: colegii, părinții colegilor, familia, rudele, într-un cuvânt SOCIETATEA
• copiii.

Uneori, am senzația că uităm pentru cine este școala/facultatea. De ce?Â
Pentru că profesorii livrează informațiile; cât mai multe informații, cât mai complexe și mai sofisticate, ca să creeze impresia că sunt nemaipomeniți, super-profesori, să devină renumiți, să iasă în evidență, etc. SIGUR CĂ NU ESTE VORBA DESPRE TOȚI PROFESORII, eu descriu un proces: de ce am ajuns în situația în care suntem acum?. Deci predarea ajunge cumva în zona de cât de mult, dificil, complicat, elaborat și anevoios este parcursul. Acestea creează confuzie în mintea copiilor.

Învățarea ar trebui să fie despre cum dezvolți în copil:

– GÂNDIREA LOGICĂ,
– ASOCIEREA INFORMAȚIILOR;
– CREATIVITATEA
– și mai ales, DORINȚA de ÎNVĂȚARE din PLĂCERE, din JOACĂ.

Poate că unii îmi veți spune că este o utopie.
Nu, nu este utopie, dacă renunțăm la lucrurile sofisticate, și dacă noi, cadrele didactice ne-am întreba:
„Îmi este clar ce am de spus?”
„Oare dacă mi-ar explica cineva așa cum explic eu, aș înțelege?” .

Părinții au și ei partea lor de importanță în procesul de învățare.
Ce ar fi dacă împreună cu cadrele didactice s-ar întreba:

Ce doresc eu (ca adult) este ce își dorește și copilul?
Ce îi doresc copilului meu este potrivit pentru evoluția lui, îl ajută, îl susține? – se poate ca răspunsul sincer la această întrebare să ajungă la o dorință ascunsă a adultului, dorință care vine dintr-o neîmplinire.
Ce înclinații are copilul meu? Mama mea și-a dorit mereu să învețe să cânte la pian, dar vremurile au fost dificile, imediat după al Doilea Război Mondial unde să înveți să cânți la pian! Așa că, atunci când eram copil, ani de zile, a insistat să învăț să cânt, deși era clar că nu aveam nici o plăcere pentru așa ceva! Și acum avem pianina pe care mama nu vrea să o vindem pentru că „poate, totuși, vei cânta!”  îmi zice ea, chiar și acum.

În Coaching am întâlnit părinți care îmi spuneau că educația nu trebuie bazată pe plăcere, ci pe ce hotărăsc părinții că este bine pentru copil. Asta este ca și cum creăm un cadru de oval și vrem cu toată perseverența să încapă perfect un trapez! Am vorbit în repetate articole despre AȘTEPTĂRILE pe care ni le construim singuri – și apoi, pentru că nu se întâmplă ce ne propunem, spunem că suntem DEZ-AMĂGIȚI. În loc să restricționăm, să impunem reguli, să îi îngrădim pe copii, de ce nu putem să ne BUCURĂM de CREATIVITATEA și INOCENȚA lor alături de ei?

Cadrele didactice predau mai mult pentru a se convinge pe ele, nu pentru copii.
Părinții nu își pun întrebări legate de copii, se simt depășiți de multiplele roluri asumate: părinte, soț/soție, angajat, copil la rândul său, unchi/mătușă, vecin, prieten/prietenă.
Și peste toate, mai este și SOCIETATEA cu niște reguli total aberante de care ținem cu toții seamă:

„Vai, dar ce va spune lumea?”
„Ce va gândi X, Y despre mine?”
„Nu se poate să nu îi cumpăr copilului…..pentru că toți ceilalți au!”
Dacă nu merg în concediu în locul X, colegii vor crede că sunt sărac!”

Vă invit să sesizați impersonalul care ne conduce viața: lumea, societatea, X, Y etc.
Vedeți cât de mult a ajuns să conteze IMAGINEA SOCIALĂ și cât de puțin OMUL de lângă noi?
Hai să ne revenim și să trăim cu păreri asumate și integrate, nu preluate de la nu știu cine.

În timp ce scriu, îmi aduc aminte de o situație pe care am trăit-o când Ioana avea 10-11 ani: într-o zi a venit plângând de la școală. Pe obraz avea urmele adânci ale lacrimilor sărate care curseseră din abundență pe obrăjorii ei.
Alarmată, am întrebat-o ce se întâmplase. Printre suspine mi-a răspuns:
„Ce mult mi-aș dori să am o mamă normală ca toți ceilalți copii!”
Prima mea reacție a fost de stupoare, apoi am întrebat contextul în care a ajuns la o astfel de dorință.
Ioana răspunse: „Colegii mei când iau o notă mică, sunt bătuți. Numai tu nu mă bați dacă nu iau 10!”
Vă dați seama ce discuții au avut copii între ei și ce încorsetați social ajunseseră, dacă normalitatea era considerată anormalitate! Adică era normală bătaia și anormală lipsa acesteia. Este un exemplu perfect pentru ceea ce trăim, mult mai acut, acum în aceste timpuri.

Și revin la NOTE – nu notele mari au importanță, nu ele ne învață cum să facem față provocărilor vieții. Nota este cumva subiectivă și creează grade de comparație. Decât să încurajăm inflația de note, putem încuraja cunoașterea și asimilarea de informații asociate între ele (pentru sfârșitul lunii septembrie pregătesc un webinar despre „Cum să învățăm eficient?”).
Și în tot acest hățiș de reguli, norme sociale, cutume ale cadrelor didactice, părinților și societății, mai este loc pentru COPIL/ELEV/STUDENT?

Gândiți-vă un pic că ORICINE apreciază LIBERTATEA. Un copil cu atât mai mult.
Când îi vorbim unui copil în cuvinte abstracte și îi îngrădim libertatea, ce obținem?

Un copil nu învață pentru că NU ȘTIE CUM/NU ÎNȚELEGE ce se așteptă de la el – și, mai mult, i se cere să facă ceva ce nu îi place, nu i se pare atractiv, nu îi detectează utilitatea sau sensul. Cinstit, voi cam ce randament ați avea în acest context?

Și atunci putem negocia cu copilul:
„- Îți place să te joci? Vrei să ai mai mult timp pentru a te juca?
– Răspuns: da, sigur!
– Ca să o poți face din ce în ce mai bine, este folositor pentru tine să știi cât mai multe lucruri ca să ai libertatea de a alege și de a găsi cât mai multe variante. În plus, vrei să conduci jocul, nu? Atunci fă ceva ce colegii tăi nu fac – învață, ca să poți construi strategii proprii!”

Sau un alt exemplu – pentru a negocia și obține note mai mari din partea copilului fără să îi cerem direct acest lucru:

„- Ești bun la X (matematică) super! Cum faci de îți place matematica?
Păi fac așa … și așa….!
Foarte fain, și cum ai putea să aplici ceea ce deja faci foarte bine la matematică și pentru fizică?

Și copilul singur identifică niște căi care îi sunt proprii. Nu este nimic forțat pentru că este de la el, nu de la noi și singur și-a propus.
– Ce vrei să faci în viață?
– Să construiesc mașini!
– Și în continuare, să spunem că nu îi place Biologia – putem să îl susținem ca să își crească nivelul la această disciplină: „Te-ai gândit că vei afla, la un moment dat, mai multe despre oameni și vei ști ce își doresc ca să le construiești acele mașini?”

Sigur că sunt numai niște exemple, care scot în evidență faptul că nu copii sunt problema, ci LIPSA DE RĂBDARE A ADULȚILOR, GRABA în care ne desfășurăm viața, REGULILE după care trăim și pe care nu le punem sub semnul întrebării.

Și mai este ceva dureros:

DACĂ CEVA NU-ȚI PLACE LA COPILUL TĂU,
VERIFICĂ CE NU ESTE ÎN ECHILIBRU ÎN TINE!

Toate cerințele pe care le avem față de copii noștri vin din zona emoțiilor de vibrație foarte joasă pe care PĂRINȚII le PROIECTEAZĂ: rușine pentru rezultatele școlare, teamă că nu se va descurca, frica de eșec, nereușită, frustrarea că nu este pregătit, furia și invidia că alții sunt mai grozavi, etc. Dar toate acestea sunt emoții care:

• Nu CREEAZĂ UN CADRU DE ÎNVĂȚARE
• Nu SUSȚIN PROCESUL DE ÎNVĂȚARE
• Nu GENEREAZĂ REZULTATE DIFERITE;
• Nu MOTIVEAZĂ ÎNVĂȚAREA.

Sesizați că noi adulții, ne dorim să avem ALȚI COPII decât cei pe care îi avem deja?

Și la final, uite câțiva pași pentru păstrarea clarității mentale în relația cu copii:

Pas 1. Renunțați la AȘTEPTĂRI și COMPARAȚII – APRECIAȚI UNICITATEA COPIILOR

Pas 2. Faceți VOI ce v-ați dorit să faceți, nu mai TRĂIȚI prin copii
RENUNȚAȚI SĂ ÎI MAI BĂGAȚI PE COPII ÎN AȘTEPTĂRILE VOASTRE
Indiferent de vârstă se poate – am avut anul acesta la programul de Master Kinetoterapie în Traumatologie sportivă o doamnă doctor pensionară care a dorit să-și împlinească un vis mai vechi de a accede la informații din domeniul Medicinii sportive – la vremea când profesa nu a avut timp, așa că la pensie a participat la cursuri, și a făcut-o extrem de conștiincios.

Pas 3. Când vorbiți cu copiii, fiți CLARI în ceea ce transmiteți – să fie ca și cum ați spune unui copil de 5-6 ani!

Pas 4. Cultivați-vă RĂBDAREA – reluați de câte ori este necesar o explicație – dacă nu obținem rezultatul dorit, este o probabilitate destul de mare ca să nu fi fost clari în ceea ce dorim.

Pas 5. Aduceți-le aminte copiilor LA CE SUNT BUNI, STIMULAȚI-LE CREATIVITATEA și veți vedea că vor începe să facă lucrurile din ce în ce mai bine și mai mult dacă pornim din zona emoțiilor și trăirilor de vibrație înaltă. Apoi, ușor, ușor se pot include și zonele mai puțin plăcute.

Pas 6. LEGAȚI INFORMAȚIILE între ele și ASOCIAȚI-LE cu ceea ce își dorește copilul, pentru a crea motivația de care are nevoie ca să învețe și să își dezvolte pasiunile.

Sper să îți fi fost util materialul și îți mulțumesc anticipat pentru feedback, îl aștept cu mare drag.

Te invit să dai share – poate prietenii tăi pot beneficia și ei de informațiile din text.

……și nu uita să te înscrii la Newsletter, pentru că acolo trimit săptămânal tehnici și metode pe care le poți folosi cu efect imediat pentru îmbunătățirea stării de bine.

P.S.: Ahaaa, și te mai rog să îmi spui care ar fi subiectele de interes pentru tine pentru a le putea aborda în viitoarele materiale!
Mulțumesc!