Cu ce mă poate ajuta liniștirea minții? (Mindfulness)(continuare)

Ți-am promis că revin ca să-ți mai prezint și următoarele 4 beneficii ale practicii. Mă gândesc că poate dorești să ai perspectiva de ansamblu, așa că le trec rapid în revistă pe toate: absența judecății, răbdarea, mintea începătorului (despre acestea poți citi aici), încrederea, lipsa efortului, acceptarea și renunțarea. Și acum câteva cuvinte despre ultimele patru.

4. Încrederea

Ehheii, aici este vorba despre un fel de a crește și educa încrederea despre care se vorbește mai puțin. Interesant mi se pare faptul că în Mindfulness se dezvoltă încrederea prin întrebări și asumări de responsabilități. Sună provocator, nu?

Despre părți mai pragmatice ale Încrederii am scris un articol pe care te invit să îl citești aici. În continuare, doresc o abordare dintr-o altă perspectivă.

Poate că și tu ai auzit părinți, antrenori sau cadre didactice spunând: „Trebuie să ai încredere în tine!”

Când eram copil, părinții mereu îmi spuneau tot așa! Iar eu continuam cu un comportament timid și nesigur, șovăielnic pentru că nu prea înțelegem ce se aștepta de la mine. Ce este încrederea și de unde să o iau, mă tot întrebam. Un copil nu are cum să înțeleagă un concept abstract cum este cel al încrederii!

Acum am verificat și definiția DEX: ÎNCRÉDERE s. f. Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință.

Spune și tu, dragă cititorule, cum pot avea copii încredere în ei, când le cerem ceva în termeni foarte abstracți. Copilul face și el ce înțelege din ceea ce îi cerem. Și noi, adulții cu școală ce suntem, ne supărăm că ei nu fac ceea ce dorim. Și în loc de explicații, le aplicăm corecțiile cele mai simple avute la îndemână: bătăile. Dar să revenim – căci nu despre asta doresc să scriu astăzi, ci despre ceva foarte frumos.

Cum putem avea încredere?
Pot avea încredere în corpul meu?
Chiar așa, necondiționat, mai ales după ce am fost diagnosticat/ă cu cancer?
De unde să iau certitudinea că nu se va mai repeta?
Oare care ar putea fi sentimentul de mult mai mult bine decât rău?
Și care este acel rău mai rău?

În coabitarea conștientă cu corpul, începi să percepi nuanțe și tresăriri, sau pauze, pe care înveți să ți le interpretezi. Dacă vreți, este ca și cum ai învăța o limbă străină. Așa este și cu încrederea: înveți ca zilnic să fii cu tine și să asociezi semne cu emoții sau sentimente într-o zonă de normalitate destul de largă.

Înveți să ai încredere în ceea ce nu știi, și asta te face să realizezi un contact nemijlocit și conștientizare deplină.

Relația cu corpul este una pe care înveți să o gestionezi, în timp: corpul este ca o mașină ceva mai complexă, dar care – dacă îi pui benzină – funcționează. Desigur că are importanță și ce fel de benzină îi pui, dar să nu complicăm prea mult.

Cum îi învățăm pe copii cum stă treaba cu încrederea?

Simplu: atunci când cel mic realizează o sarcină, oricât de minoră, de ex: să țină lingurița cu mâncare în mânuță sau să-și adune jucăriile, să subliniem ceea ce a făcut (asta știți, deja!) și

să îl întrebăm pe copil cum a realizat lucrul respectiv

+

să îl invităm pe copil să ne învețe

+

să perceapă ce a simțit în corp când făcea ceea ce făcea

Dragii mei prieteni, știu că știți să strângeți jucăriile cu mult mai repede, mai eficient și mai cum vreți voi, dar verbalizarea este un proces complex de conștientizare: își aduce aminte cum a făcut, ce a simțit, care a fost succesiunea, și își formează un algoritm pe care va ști că îl poate aplica în situații similare. Este un fel de a pune bazele unei construcții ulterioare: cărămidă lângă cărămidă legată de cărămizile din jur. Încet, cu ……ați ghicit, răbdare!

Cum putem ști că ceea ce simțim este de luat în seamă sau nu?

Aici nu există regulă, fiecare percepe/receptează aceeași informație diferit și din perspectiva filtrelor pe care le folosește fiecare. Ceea ce doresc să subliniez este faptul că nu există comparație cu alții. Singurul lucru important este: ceea ce simt este potrivit sau nu pentru mine? În timp, prin exersarea intrării în contact cu propriile simțuri, învățăm să avem încredere în ceea ce percepem. Dezvoltarea unei intimități cu simțurile aduce armonia visată. Până la un punct, este destul de asemănătoare cu încrederea în corp.

Bine, dacă așa stă treaba cu corpul, nu la fel de ușor este cu gândurile.

Cum să ai încredere în propriile gânduri, raționamente?
Cum să știi dacă ceea ce gândești este bine sau rău? (presupunând că acceptăm să rămânem în dualitatea gândirii)
Cum rămâne cu încrederea în experiența individuală, până se dovedește a fi inexactă?

Vă spun din proprie experiență că tocmai aceste întrebări m-au făcut să merg la un curs, care ducea spre alt curs, care avea precondiție de participare un nou curs. După ce mi-am petrecut peste 10.000 de ore în ultimii 15 ani în tot felul de formări (!!!! – da, ai citit bine 10.000 ore de tot felul de cursuri de la energetică și Tao la Analiză tranzacțională, Coaching, Programare neurolingvistică), am ajuns la convingerea că avem un corp dotat cu o inteligență pe care nu o luăm în considerare. Dacă în loc să ni se spele creierul cu tot felul de reguli și norme am fi învățați să ne ascultăm pe noi și reacțiile pe care corpul nostru le are, multe din boli nu ar mai fi posibile.

5. Lipsa efortului

Da, vorbesc despre lipsa efortului! Nu am spus să nu muncim! Spun să nu fim încrâncenați!

Eram într-o ședință de coaching cu un manager (nu am scris dacă era femeie sau bărbat, da?) și îmi povestea despre ce program încărcat are și cum trebuie să facă față la nu știu câte sarcini. Pe măsură ce îmi povestea, respirația începuse să se accentueze, vedeam cum îi pulsa sângele prin vasele gâtului și percepeam un nod în gât, o presiune în zona inimii – totul asezonat cu multă, multă furie. Am oprit toată povestea și am întrebat:

„Din starea în care sunteți, cât de multe tasku-ri rezolvați?”

„Performanța ca manager vă este susținută de starea de frustrare și

nemulțumire în care declarați că vă găsiți?”

A urmat o perioadă de liniște prelungită!

După minute pline de procese interne am auzit cum tema întâlnirii a fost reformulată din:

„Cum să îi fac pe cei din echipa mea să……”

în

„Cum să fiu prezent/ă în fiecare moment?”

Frumos, nu?

Nu știu de unde ideea că dacă doresc să obțin ceva, trebuie să „pun osul la treabă” – sau „fără muncă nu poți avea nimic!” „fără transpirație nu există performanță” și multe altele din aceeași categorie. Încrâncenarea nu face decât să pună o presiune, care cumulată poate genera stres, frustrare….până la burn-out. Am scris un articol pe această temă:

SINDROMUL BURN-OUT (SINDROMUL DE OBOSEALĂ CRONICĂ)

Oare de ce în loc de încordare sau încrâncenare nu alegem starea de relaxare și prezență în aici și acum? Momentul de ACUM este viitorul tuturor momentelor din viața fiecăruia.

Relația ta cu momentul prezent influențează calitatea

și caracterul următorului!

Deci, trăiești momentul prezent. Și de ce să nu îl trăiești cu bucurie, fericire, relaxare, încântare – sau ce îți dorești?

Ai să spui că uneori ceilalți ne influențează. Și ce dacă șeful este nervos? Este starea pe care a ales să o experimenteze.

Tu poți sta și privi fără să te implici emoțional. Scrie cumva în contractul tău de muncă faptul că trebuie să experimentezi vibrații de frecvență joasă? Neimplicarea emoțională este strâns legată de CONȘTIENTZARE: dacă te prinzi rapid că sunt emoțiile celuilalt și nu ale tale, te liniștești instantaneu, crede-mă! Și dacă îți mai aduci aminte și că scenariul este al lui/ei, atunci chiar poți deveni spectator!

Starea de observator este starea din care avem posibilitatea de a percepe informațiile așa cum sunt, brute, fără asezonarea emoțională!

Mă uit în jurul meu și observ o alergare permanentă…..și mai constat că atunci când se ajunge în locul mult râvnit, tot nefericirea domină! Este de mult prea multe ori folosită afirmația: „Când voi ….(ieși la pensie, avea bani, termina proiectul, avea un partener, avea timp, încredere, etc.), am să…..!” Este o formă nerecunoscută de amânare, o trăire într-un viitor care nu există, o iluzie autovândută!

Momentul prezent este tot ce avem și de care să ne bucurăm cu relaxare și calm, fără încordare, fără să facem efort.

SUBLINIEZ: nu susțin inactivitatea sau inacțiunea. Spun doar că provocarea vine din a reuși să facem lucrurile din starea de A FI și nu din cea de TREBUIE!

6. Acceptarea

Din start aș vrea să fie cât se poate de clar: acceptarea nu înseamnă a înghiți orice, a fi de acord cu tot ce ni se întâmplă/ ni se spune. Nu are NICI o legătură cu resemnarea.

Este vorba despre acceptarea situației în care ne aflăm la un moment dat și identificarea unei modalități de a avea o relație înțeleaptă față de lucrurile/persoanele implicate.

Acceptarea de care scriu eu acum este cea de genul: constați că nu ți-a ieșit cum ți-ai dorit ceva sau că nu ai obținut mărirea dorită/postul dorit. Și să începi să te întrebi (câteva sugestii fără pretenția de a fi epuizat variantele):

Care sunt pașii care m-au condus aici?
Ce pot schimba sau ce pot face diferit?
Pe ce altă cale pot obține ceea ce îmi doresc?
Care sunt cerințele postului/șefului pe care eu nu le-am îndeplinit? Cum mă pot schimba/adapta la cerințele respective?
Cine mă poate ajuta/susține în a obține ce îmi doresc?
Ce îmi doresc este potrivit cu planul meu de viață? Este un progres sau un regres în realizarea visului meu?

Ori ce fel de întrebare pe care ți-o adresezi, te îndreaptă spre acțiune și te îndepărtează de ruminarea depresivă (genul acela de gânduri repetitive de tipul: „Mi-ai distrus viața, ce fac acum singur/ă?”,

„Fără tine nu am să pot trăi!”,
„Nenorocitul/nenorocita – câte am făcut eu pentru el/ea și să-mi facă una ca asta!”etc.).

Intenția de a ne liniști mintea, de a trăi în armonie și calm poate să ne ofere o șansă pe care o putem reînnoi sistematic, un echilibru emoțional, o percepție cognitivă îmbunătățită și o claritate în gândire și simțire.

Acum mi-am adus aminte de o pildă care sună cam așa:

S-au întâlnit trei magi ca să își măsoare puterile.

Unul, stăpânul forței vântului, a adunat furtunile, vijeliile, uraganele, musonii, și a smuls din rădăcini arborii, ștergând coaste de dealuri și munți, lăsându-le fără case și vegetație, rostogolind stânci și astupând cursuri de ape. În scurt timp, fața pământului se schimbase mult, dunele de nisip și dealurile lăsaseră în urmă văi, văile astupate de pomi și stânci se făcuseră dealuri…

Al doilea, stăpânul apelor, mai furios, a scos râurile din matcă. A făcut râpe adânci săpate în munte, a revărsat lacurile și a dărâmat cetăți întregi în ape. Insule au dispărut, altele au apărut în mare, acolo unde apa se retrăsese spre susul râurilor, în haos nebun.

Al treilea însă, se așeză pe o bucată de trunchi și se apucă să privească apusul. Ceilalți doi așteptară să vadă ceva, poate o forță să vina din zare, să schimbe iar fața pământului, în alt fel… nimic. Bătrânul mag se retrăsese în sine, privind calm spre apus. Respirând rar, liniștit, privea nemișcat. Atunci toate se opriră, încremeniră și ele: vântul căzu, fără suflare. Apele încetară de a mai curge. Soarele rămase pe cer, gata să apună, prins în nemișcare. O liniște cumplită făcea să le țiuie urechile celor doi magi care nu mai puteau suporta încremenirea.

Atunci unul din ei strigă:

De ajuns! Tu ai învins! Recunoaștem că dintre toate forțele, Calmul este cel mai puternic!

Așa și este, dragilor. În starea de calm, exact când partenerul de discuție sau situația ar fi fost gata să vă doboare, puteți – respirând calm, fiind în punctul de echilibru emoțional așa de prețios și așa de puternic – să alegeți. Din acest punct puteți schimba.

Text preluat de pe site-ul: detoatepentrutotisimaimult.blog

7. Renunțarea

Renunțarea în sensul de a îl/o lăsa în pace, de a nu mai continua o discuție/dispută, de a nu mai forța lucrurile în direcția dorită, a nu ne mai atașa. Să luăm lucrurile așa cum sunt. Dacă pur și simplu veți face un exercițiu de observare, veți constata că renunțarea oferă foarte mult Spațiu interior și Căldură, Bucurie internă. De ce? Simplu! Ce înseamnă să renunți? Să dai voie atașamentelor, judecăților, convingerilor să se desprindă de tine. Înseamnă să nu mai ții la punctul tău de vedere, chiar dacă pare cel mai adevărat din lume, să permiți perspectivelor să facă pasul spre tine, să fii deschis spre dimensiuni nebănuite și să permiți ideilor și creativității să te învăluie!

Renunțarea ține cumva de desprinderea de Ego și de fapt, din acest motiv este așa de grea desprinderea/despărțirea: Ego-ul este o construcție pe care am realizat-o în timp – și cum să renunțăm la efortul constant și zilnic? Fix așa! Pur și simplu să conștientizăm vocea sonoră a Ego-ului și să avem certitudinea că inflexibilitatea Ego-ului poate să ne abată de la drumul nostru. Să păstrăm clar în memorie că nu este vorba decât de gânduri, care la rândul lor sunt niște constructe pe baza unor informații, convingeri care se prea poate să nu fie 100% ale noastre. Și atunci la ce se mai reduce lupta, cearta, înverșunarea?

Absența judecății, răbdarea, mintea începătorului, încrederea, lipsa efortului, acceptarea și renunțarea practicate constant înseamnă o stare supremă de sănătate a Minții și Inimii.

Înseamnă să îmbrățișezi realitatea în întregime sau într-un fel nou.

Mindfulness nu este o stare ideală sau specială. Este un mod de a fi dezvoltat prin intermediul practicii.”

Jon Kabat-Zinn

La cele 7 de mai sus se mai pot adăuga implicit și: generozitatea, recunoștința, răbdarea, iertarea, bunătatea, compasiunea, bucuria empatică și stăpânirea de sine – dar despre acestea, poate în alt articol. Nu promit! Ceea ce promit este să revin cu exemple de practică!

Zile magice, cu drag

 Paula

P:S: Pentru cei din Iași, miercuri și joi începând cu ora 18.30 organizez practică. Pentru cei care doriți vă rog să vă înscrieți și să programăm întâlnirea în condiții optime.

[contact-form-7 id=”2275″ title=”Formular practica Mindfulness”]